Fotojurnalismul, masa si dansul…

Posted: January 1st, 2010 | Author: Aurel Donescu | Filed under: Fotojurnalismul, masa si dansul... | 2 Comments »

Fotografii de nunti mi-au starnit intotdeauna un amestec de admiratie si amuzament. Pe de o parte, e laudabila optiunea lor pentru aceasta – sa-i zic – specializare, dictata, adevarat, si de faptul ca este una din putinele solutii de a castiga un ban dintr-o ocupatie cel mai adesea bagatelizata, dupa spusele lor. Dincolo de asta, e greu de trecut cu vederea cocteilul in care se amesteca echilibristica, la nivel declarativ, intre superdotarea tehnica si pretentiile de artisticitate, peste care vine regia candida din teren, iar la urma, capac, doza de kitsch obligatorie, garantata de subiect: poleiala, rozul de fondanta, simbolistica de bazar, efectele speciale gen PPS din postprocesare. Nu mai insist, exista un documentar recent de un umor pe alocuri rocambolesc pe subiect.

Dintre toti fotografii de nunti, unii imi retin atentia in mod special, si asta pentru ca imi lasa impresia ca se iau oarecum mai in serios decat ceilalti. Prin ce se disting? Prin aceea ca revendica – in Romania deocamdata timid – recunoasterea unui statut aparte, acela de “fotojurnalisti de nunta”. Pana mai ieri majoritatea afisa in vitrina, pe langa experienta masurata in numar de nunti sau albume, calitatea suplimentara de “artist fotograf” tocmai pentru a nu se confunda cu armata de fotografi de ocazie care ia cu asalt inevitabil o nunta. Acum, s-ar parea ca e mai de bon ton sa te recomanzi invocand o titulatura inedita, cu bataie catre un domeniu ceva mai elevat, cu “ism” in coada: “fotojurnalismul de nunta”.

Cat e de reala titulatura sau cat e tichie de margaritar, s-ar putea spune ca il priveste pe cel care o poarta. In orice caz, nu e neaparat o calitate castigata sau recunoscuta de vreun for. Ce se vrea a fi, in definitiv? Pe scurt, o abordare informala, alternativa la foto-regia clasica de nunta.

Denis Reggie, considerat unul dintre initiatorii genului insista pe ce ar trebui sa distinga un fotojurnalist de nunta de ceilalti: prezenta simultan discreta si ubicua a fotografului, martor care nu intervine si nu se implica, apt sa croseteze ulterior o poveste din imagini cat mai naturale, cat mai apropiate de genul documentar. Accentul se pune pe realitatea cruda si pe intentia de a ilustra “obiectiv” evenimentul (presupunand, prin absurd, ca exista “fotografia obiectiva”), pe instantaneul nesimulat.

Afara curentul s-a infiripat prin anii ’80. Actualmente, pe Internet WPA aduna si face cunoscuti cei mai buni fotografi de nunti care corespund criteriilor postulate de Reggie. La noi se aud abia acum cateva voci care isi aroga timid si oarecum mimetic noua abordare in fotografia de nunta. Si faptul ca experienta lor de “fotojurnalisti (nu de simpli fotografi) de nunti” e abia la inceput, ma face sa cred ca isi atribuie cam aprioric (sensul lat.) noua eticheta si o imprumuta cam cu graba… miresei la pat (ca sa nu parasim contextul).

Chestiunea e alta, in definitiv: cat de jurnalist este fotograful de nunta pentru a fi indreptatit sa-si ia auto-acreditarea sau “ecusonul” de fotojurnalist?!

In primul rand, o nunta este mai degraba un eveniment privat. Cu exceptia nuntilor de vip-uri sau mafioti, cele cu bodyguarzi la intrare, toate celelalte daca nu restrictioneaza accesul, cel putin “isi rezerva dreptul de a-si selecta clientela” (cheltuielile nu se calculeaza in functie de “darul” de nunta si invers?). Chiar daca se desfasoara si in spatii publice, o nunta obisnuita nu are parte de publicitate pe canalele publice. Iar pentru ca vorbim de un eveniment privat, in ceea ce-l priveste pe fotograf trebuie sa admitem un consimtamant si o ivitatie prealabile. In ce masura mai poate fi vorba, atunci, de fotojurnalism? Mutatis mutandis, imi imaginez prin absurd un fax pe adresa mai multor redactii: “Buna ziua, invitam un fotograf de la dvs. la Ambasada cutare: pregatim un atentat pentru poimaine, orele 23. Va rugam confirmati la…”

In al doilea rand, cel care comanda aici fotografiile nu este o organizatie (prefer termenul mult mai bombasticului “institutie”) de media: o publicatie, o televiziune sau o agentie de stiri. Iar fotografiile care rezulta nu servesc informarii publicului larg, ca in fotojurnalismul clasic. Comanditarul este acelasi care organizeaza evenimentul, participa la el si se lasa (printre altii) fotografiat iar fotografiile pe care le primeste vor circula intotdeauna intr-un cerc restrans: prieteni, familie, colegi.

In al treilea rand, ce este o nunta, daca nu o ceremonie cu desfasurator?! Una care are loc la o data precisa, intr-un interval orar aproximativ, dupa o schema prestabilita si fara prea mari variatiuni (pana si episodul cu furatul miresei se descalifica la capitolul originalitate: imi amintesc de o seara in care scuarul de la Arcul de Triumf era un fel de Obor al telefoanelor – a se citi mireselor – furate din Bucuresti). Si atunci, desfasuratorul n-ar trebui sa usureze munca “fotojurnalistului” de nunta? In schimb, care sunt evenimentele la care participa fotojurnalistul de presa si care curg dupa un program? Cine a auzit de razboaie, greve, incendii sau inundatii cu orar prestabilit? Nu mai pun problema riscurilor implicite, ar insemna sa intru pe un teritoriu complet strain unui “fotojurnalist de nunta”.

E la fel de adevarat ca un fotograf de presa acopera si meciuri de fotbal, intalniri oficiale, festivitati publice si alte evenimente cu program, si poate si cu alura de ceremonial. S-ar putea sa fie, in schimb, dimensiunea light a meseriei lor, cu siguranta mai agreabila, chiar daca mai putin interesanta pentru ei, pentru editori, pentru privitori.

Se va spune ca dincolo de schema  prestabilita, fiecare nunta este diferita in detalii si ca neprevazutul e mana cereasca a oricarui fotograf inspirat. Si ca fotojurnalistul de nunta se prevaleaza tocmai de aceste momente inedite pentru a–si muta subiectul de pe fagasul banalei fotografii de nunta pe cel al mult mai pretentiosului “fotojurnalism de nunta”. O pseudojustificare in fond, pentru ca asta nu-l face pe fotograful de nunti mai jurnalist. Poate mai fin observator, mai vigilent si in cel mai fericit caz, mai interesant pentru un client ceva mai destupat si mai nonconformist.

De unde pana unde atunci, la noi in special, acest “fotojurnalism de nunta”? Sa fie, printre altele, dintr-un calcul simplu, mercantil, care exclude bataile de cap cu episodul poze-de-studio: spatiu, lumini, fundaluri s.a.? Ma-ndoiesc ca e doar atat, dotarea tehnica si cheltuielile ar trebui sa pipereze tariful practicat. Sa fie – asa cum imi sugereaza un prieten fotojurnalist – pentru a justifica un produs pe care clientul l-ar putea percepe la prima vedere ca fiind cu defecte: imagini blurate, miscate, luminate bizar (e adevarat, fotojurnalism fara un strop de dramatism nu e fotojurnalism)?. Sau, mai degraba, din dorinta de a opune rezistenta unei perceptii autohtone cam revolute sau cu minus despre ce inseamna a fi fotograf? Si de ce ar fi o simpla titulatura cu steif capabila sa rastoarne o imagine atat de bine infipta in mentalul colectiv?

---