Martalogu

(Fotografie de Ion Andrei Barbu)

În papuci de casă şi cu un halat din molton roşu-spălăcit aruncat pe umeri, B. se postă puţin adus de spate şi cam ţeapăn în faţa ferestrei. Îşi lăsă privirea s-alunece – făcea parte din tabietul de dimineaţă – peste acoperişuri de tablă spoite cu grund, lucarne ca nişte orbite scobite de ochi şi luminatoare în culori leşinate, până la stâlpii de cale ferata ai Gării de Nord. Ca să mai alunge somnul procedă ca de obicei, ciupi scurt de câteva ori, când cu pleoapa stângă, când cu dreapta, intr-o ordine numai de el ştiută firele de 20 KVolţi dintre stâlpi ca pe nişte strune de chitară. Cablurile vibrară, şi ca de fiecare dată la ora aceea, călătorii din trenurile care intrau sau ieşeau din gară primiră oscilaţia de tensiune cu un gol în stomac, şi dăi şi injură la infrastructura obosită, la ministrul corupt al transportului şi la şeful statului.

În dimineaţa aceea s-a trezit cu o lehamite egală cu cea din ziua de ieri, de alaltăieri şi din toate zilele din urmă, nimic nou în privinţa asta. Privea absent, ca pentru el, pe fereastra de la mansardă de câteva minute bune, când îl scutură din starea lui o izbitură hotărâtă în geam, dar îndeajuns de delicată ca să nu provoace nici un dezastru. Ţe faţi mă, derbedeule, pielea ta a dracu’!, simulă el teatral surpriza când Martalogu, motanul lui răsărit de aiurea lovi ca un berbec cu fruntea în geam ca să fie lăsat să intre. B. ascuţea strident câteva consoane în momentele acelea ştiind ca au puterea de a sfredeli sticla şi de a-i provoca motanului un arc voltaic care se transmitea de la mustăţi până peste urechi şi mai departe, pe spinarea arcuită drept la fudulii, iar de-acolo, pe verticală, accelerat, până în vârful cozii. Putea să jure că de multe ori, noaptea, pe întuneric, îi ieşea atât de bine încât nici nu mai era nevoie să aprindă lumina pentru un dus-întors de nevoie, la baie. Câteva cuvinte ca astea din loc în loc pe traseu şi erau suficiente scânteile care săreau din blana felinei, lovită subit de aceleaşi necesităţi ca şi stăpân’su.

Când s-a strecurat înauntru, Martalogu miorlăia puţin cam isteric şi cu o ranchiună faţişă pentru noaptea aceea în care fusese uitat afară, deşi nu era nici prima dată şi nici sigur că nu şi-o petrecuse prin vecini, la vreo cucoană în poală.

De la fereastră a aterizat direct pe masă, şi de acolo fix pe singurul taburet din cameră, cu o precizie şi iuţeală care-l făceau pe B. să-şi recunoască obişnuita capitulare matinală în faţa pretendentului la scaun. Dar mă rog, puteai să-i refuzi ceva lui Martalogu?! Mai ales că, atunci când era vorba de micul dejun, ceasul biologic al “specimenului” funcţiona cu o precizie inexplicabilă pentru o creatură fără nici o altă grijă decât a stomacului. Şi trebuie spus că B. nu reuşea, ca tot omu’ să se trezească în fiecare dimineaţă cu cinci sau zece minute înaintea zornăitului răguşit al ceasului, în schimb Martalogu se înfiinţa de fiecare dată la masă, indiferent unde înnopta, la câteva secunde, nu mai mult de un minut după ce B. deschidea borcanul de marinată sau o conservă de peşte, ca în dimineaţa aceea.

Ştiindu-i năravul, B. primi muştruluiala tărcatului cu o indiferenţă bine stăpânită. Dovadă că, văzându-se stăpân pe taburet, Martalogu se ştiu imediat la fel de stăpân şi pe situaţie şi în scurt timp se calmă. Întins acolo, pe scăunelul capitonat cu pâslă şi o imitaţie de catifea din talcioc, pentru cine nu l-ar fi cunoscut părea oarecum sedat, dar nu atât de căldura peste care dăduse înăuntru, cât de promisiunea nemărturisită că va plimba în scurt timp cu limba cutia de sardele goală de colo-colo pe pardoseală, străduindu-se s-o facă lună la interior. Trebuia doar sa aibă răbdare, multa răbdare, şi să nu slăbească din ochi o secundă conserva. Un moment de neatenţie şi ar fi fost prea târziu ca să-l mai convingă pe B. – un puturos din fire şi un zgârcit şi jumătate, mai mult din indolenţă când era vorba de un mărunt gest de mizericordie – să caute în tomberonul de tablă cu capacul mai greu ca o lespede de mormânt, ca să-i restituie lui cutia. Lui, adică „corciturii de maidanez cu tomberonez” care-i încălzea ceafa şi şalele rebegite şi veşnic meteosensibile, în orice caz ceva mai tandru şi parcă mai uman decât pătura de caşmir cu imprimeuri gen pete de leopard, dar ciupită de molii şi duhnind a naftalină ieftină de la Metalo-Casnice.

O rafală de vânt scutură sănătos geamurile prinse în câteva ţinte de cercevele şi-i trezi pe amândoi din visare. Ca să pună ceva în gură, B. trebuia să-şi aducă acum ceva pe care să stea, nici el nu prea mai ştia ce şi de unde. În orice caz, nu se cădea să-şi detroneze animalul de companie, odată dreptul acestuia confirmat iar Martalogu nu s-ar fi lăsat ras de pe scaun fără să provoace un al doilea tsunami de jelanii şi proteste pe limba lui. În realitate, motivul principal era mult mai la îndemână. Era chiar sub nasul lor şi, ca să spunem aşa, amândoi ţineau cu dinţii de el: sardinele în sos tomat.

B. se scărpină gânditor în barbă cu dinţii furculiţei, neştiind ce sa facă. Martalogu lăsat singur în camera ar fi însemnat un mic dejun exclusiv vegetarian pentru că lui nu i-ar fi rămas decât praful de pe tobă: un măr ionatan şi două felii de pîine. În fine, ce-o fi o fi… Prea multă bătaie de cap, prea puţină mâncare-n stomac îşi zise B. şi aşeză tacticos furculiţa pe feliile de pâine, după care ieşi să caute un scaun sau ce-o găsi având grijă să ţintuiască înainte motanul de taburet cu o privire ascuţită, egală cu un avertisment.

Când a ieşit pe uşă, B. a mai apucat doar să-l audă pe Martalogu cum începe să toarcă şi i se păru că motoraşul acela de sub capota de blană devine din ce în ce mai insistent pe masură ce-l lăsa tot mai în spate. De bună seamă, ăsta nu era decât un alt truc al “împieliţatului”, pesemne pentru a se face auzit cu aceeaşi intensitate indiferent de distanţa care îi despărţea, ca să nu trezească bănuiala că i-ar putea trece ceva duşmănos prin cap.

Nu ştim dacă lucrurile ar fi stat la fel sau ar fi luat neobişnuita turnură pe care au şi luat-o în definitiv după aceea, dacă B. alegea la fel de bine să ramână. Cert e că Martalogu nu putea fi acuzat decât hain şi nejustificat pentru ce s-a întâmplat, pentru că nu a mişcat nici măcar o unghie, ca să nu spunem deget, cât a rămas să aştepte pe taburet, torcând cu o sfioşenie demnă de o fată de măritat. Torcea, aşadar, în acelaşi loc, la început cum sfârâie mocnit cafeaua turcească pe nisip, pe urmă din ce în ce mai tare, ca un apucat, iar scaunul de sub el a început să danseze un step epileptic, de Fred Astaire decrepit şi asta numai pentru că avea un picior mai scurt, geamurile să tremure febril în cercevele, sticlele de plastic goale să se legene şi cadă ca nişte haimanale bete, paharele să se dea cap în cap iar grătarul de feliat pâine pe care era şi conserva de peşte să vibreze în ton cu restul lucrurilor din mansardă şi să se deplaseze puţin câte puţin peste muchia mesei de lemn roasă de cari şi cu furnirul scorojit de la ultima inundaţie, mai-mai să-i cadă bietului Martalogu în cap…