Multumiri:
Andreei Blanatui
si celorlalti care m-au suportat: Alina, Eveline, Floriana & Tressy, Georgiana, Marius, Raluca, Anca s.a.
Nu in ultimul rand, lui V., pentru camera.
Martalogu
(fotografie de Ion Andrei Barbu )
În papuci de casă şi cu un halat din molton roşu-spălăcit aruncat pe umeri, B. se postă puţin adus de spate şi cam ţeapăn în faţa ferestrei. Îşi lăsă privirea s-alunece – făcea parte din tabietul de dimineaţă – peste acoperişuri de tablă spoite cu grund, lucarne ca nişte orbite scobite de ochi şi luminatoare în culori leşinate, până la stâlpii de cale ferata ai Gării de Nord. Ca să mai alunge somnul procedă ca de obicei, ciupi scurt de câteva ori, când cu pleoapa stângă, când cu dreapta, intr-o ordine numai de el ştiută firele de 20 KVolţi dintre stâlpi ca pe nişte strune de chitară. Cablurile vibrară, şi ca de fiecare dată la ora aceea, călătorii din trenurile care intrau sau ieşeau din gară primiră oscilaţia de tensiune cu un gol în stomac, şi dăi şi injură la infrastructura obosită, la ministrul corupt al transportului şi la şeful statului.
În dimineaţa aceea s-a trezit cu o lehamite egală cu cea din ziua de ieri, de alaltăieri şi din toate zilele din urmă, nimic nou în privinţa asta. Privea absent, ca pentru el, pe fereastra de la mansardă de câteva minute bune, când îl scutură din starea lui o izbitură hotărâtă în geam, dar îndeajuns de delicată ca să nu provoace nici un dezastru. Ţe faţi mă, derbedeule, pielea ta a dracu’!, simulă el teatral surpriza când Martalogu, motanul lui răsărit de aiurea lovi ca un berbec cu fruntea în geam ca să fie lăsat să intre. B. ascuţea strident câteva consoane în momentele acelea ştiind ca au puterea de a sfredeli sticla şi de a-i provoca motanului un arc voltaic care se transmitea de la mustăţi până peste urechi şi mai departe, pe spinarea arcuită drept la fudulii, iar de-acolo, pe verticală, accelerat, până în vârful cozii. Putea să jure că de multe ori, noaptea, pe întuneric, îi ieşea atât de bine încât nici nu mai era nevoie să aprindă lumina pentru un dus-întors de nevoie, la baie. Câteva cuvinte ca astea din loc în loc pe traseu şi erau suficiente scânteile care săreau din blana felinei, lovită subit de aceleaşi necesităţi ca şi stăpân’su.
Când s-a strecurat înauntru, Martalogu miorlăia puţin cam isteric şi cu o ranchiună faţişă pentru noaptea aceea în care fusese uitat afară, deşi nu era nici prima dată şi nici sigur că nu şi-o petrecuse prin vecini, la vreo cucoană în poală.
De la fereastră a aterizat direct pe masă, şi de acolo fix pe singurul taburet din cameră, cu o precizie şi iuţeală care-l făceau pe B. să-şi recunoască obişnuita capitulare matinală în faţa pretendentului la scaun. Dar mă rog, puteai să-i refuzi ceva lui Martalogu?! Mai ales că, atunci când era vorba de micul dejun, ceasul biologic al “specimenului” funcţiona cu o precizie inexplicabilă pentru o creatură fără nici o altă grijă decât a stomacului. Şi trebuie spus că B. nu reuşea, ca tot omu’ să se trezească în fiecare dimineaţă cu cinci sau zece minute înaintea zornăitului răguşit al ceasului, în schimb Martalogu se înfiinţa de fiecare dată la masă, indiferent unde înnopta, la câteva secunde, nu mai mult de un minut după ce B. deschidea borcanul de marinată sau o conservă de peşte, ca în dimineaţa aceea.
Ştiindu-i năravul, B. primi muştruluiala tărcatului cu o indiferenţă bine stăpânită. Dovadă că, văzându-se stăpân pe taburet, Martalogu se ştiu imediat la fel de stăpân şi pe situaţie şi în scurt timp se calmă. Întins acolo, pe scăunelul capitonat cu pâslă şi o imitaţie de catifea din talcioc, pentru cine nu l-ar fi cunoscut părea oarecum sedat, dar nu atât de căldura peste care dăduse înăuntru, cât de promisiunea nemărturisită că va plimba în scurt timp cu limba cutia de sardele goală de colo-colo pe pardoseală, străduindu-se s-o facă lună la interior. Trebuia doar sa aibă răbdare, multa răbdare, şi să nu slăbească din ochi o secundă conserva. Un moment de neatenţie şi ar fi fost prea târziu ca să-l mai convingă pe B. – un puturos din fire şi un zgârcit şi jumătate, mai mult din indolenţă când era vorba de un mărunt gest de mizericordie – să caute în tomberonul de tablă cu capacul mai greu ca o lespede de mormânt, ca să-i restituie lui cutia. Lui, adică „corciturii de maidanez cu tomberonez” care-i încălzea ceafa şi şalele rebegite şi veşnic meteosensibile, în orice caz ceva mai tandru şi parcă mai uman decât pătura de caşmir cu imprimeuri gen pete de leopard, dar ciupită de molii şi duhnind a naftalină ieftină de la Metalo-Casnice.
O rafală de vânt scutură sănătos geamurile prinse în câteva ţinte de cercevele şi-i trezi pe amândoi din visare. Ca să pună ceva în gură, B. trebuia să-şi aducă acum ceva pe care să stea, nici el nu prea mai ştia ce şi de unde. În orice caz, nu se cădea să-şi detroneze animalul de companie, odată dreptul acestuia confirmat iar Martalogu nu s-ar fi lăsat ras de pe scaun fără să provoace un al doilea tsunami de jelanii şi proteste pe limba lui. În realitate, motivul principal era mult mai la îndemână. Era chiar sub nasul lor şi, ca să spunem aşa, amândoi ţineau cu dinţii de el: sardinele în sos tomat.
B. se scărpină gânditor în barbă cu dinţii furculiţei, neştiind ce sa facă. Martalogu lăsat singur în camera ar fi însemnat un mic dejun exclusiv vegetarian pentru că lui nu i-ar fi rămas decât praful de pe tobă: un măr ionatan şi două felii de pîine. În fine, ce-o fi o fi… Prea multă bătaie de cap, prea puţină mâncare-n stomac îşi zise B. şi aşeză tacticos furculiţa pe feliile de pâine, după care ieşi să caute un scaun sau ce-o găsi având grijă să ţintuiască înainte motanul de taburet cu o privire ascuţită, egală cu un avertisment.
Când a ieşit pe uşă, B. a mai apucat doar să-l audă pe Martalogu cum începe să toarcă şi i se păru că motoraşul acela de sub capota de blană devine din ce în ce mai insistent pe masură ce-l lăsa tot mai în spate. De bună seamă, ăsta nu era decât un alt truc al “împieliţatului”, pesemne pentru a se face auzit cu aceeaşi intensitate indiferent de distanţa care îi despărţea, ca să nu trezească bănuiala că i-ar putea trece ceva duşmănos prin cap.
Nu ştim dacă lucrurile ar fi stat la fel sau ar fi luat neobişnuita turnură pe care au şi luat-o în definitiv după aceea, dacă B. alegea la fel de bine să ramână. Cert e că Martalogu nu putea fi acuzat decât hain şi nejustificat pentru ce s-a întâmplat, pentru că nu a mişcat nici măcar o unghie, ca să nu spunem deget, cât a rămas să aştepte pe taburet, torcând cu o sfioşenie demnă de o fată de măritat. Torcea, aşadar, în acelaşi loc, la început cum sfârâie mocnit cafeaua turcească pe nisip, pe urmă din ce în ce mai tare, ca un apucat, iar scaunul de sub el a început să danseze un step epileptic, de Fred Astaire decrepit şi asta numai pentru că avea un picior mai scurt, geamurile să tremure febril în cercevele, sticlele de plastic goale să se legene şi cadă ca nişte haimanale bete, paharele să se dea cap în cap iar grătarul de feliat pâine pe care era şi conserva de peşte să vibreze în ton cu restul lucrurilor din mansardă şi să se deplaseze puţin câte puţin peste muchia mesei de lemn roasă de cari şi cu furnirul scorojit de la ultima inundaţie, mai-mai să-i cadă bietului Martalogu în cap…
Chiquitita
(Fotografie de Andrei Bacoşcă)
Când a pus capul pe pernă, Sigmund a început să refacă în gând, pas cu pas, filmul pregătirilor din seara aceea. Avu tendinţa să pună geană peste geană, de oboseală, dar cum cele gândite de el în momentele acelea n-ar fi fost chiar pe placul… cui nu trebuie, redeschise ochii în grabă. Era mai bine aşa, avea sentimentul că putea controla, oarecum, situaţia. Dacă cineva l-ar fi urmărit, de undeva, de la fereastră, prin gaura cheii sau din cine ştie ce obiect de prin casă, aşa cum mai auzise că se face, jocul globilor oculari pe sub pleoape în timp ce vizualiza mental (a câta oară?!) scenariul evadării ar fi dat de bănuit, cu siguranţă.
De unde să inceapă…? De oriunde, în niciun caz! Când trebuie, nu te joci cu detaliile şi nu laşi nimic la voia-ntâmplării. De la “cheie-contact” îi veni din senin să spună, şi abia se stăpâni să nu zâmbească cu toată faţa. Îşi imagină gestul scurt, precis, de mecanism elveţian al încheieturii mâinii răsucind cheia şi simţi adrenalina cum bate accelerat darabana în timpane, anticipând cum se vor cabra ca la un semn cei 23 CP din fabrică, plus alţi 3 adăugaţi de el, după modificarea carburatorului. De reuşita primului gest – declanşarea scânteii responsabilă de primul du-te-vino al pistoanelor – simţea că atârna totul: cele 22 de minute (cu o eroare rezonabilă de ± 15 secunde, după toate calculele) ale cursei, străpungerea punctului de control, viitorul lui, al parinţilor lui şi al Chiquititei, cum o alinta pe fetiţa lui din a doua căsătorie.
La naiba cu înţelepciunea populară, e puţin probabil, îşi spuse, ca Aller Anfang ist schwer să fi răsărit dintr-o minte chibzuită şi cu adevărat germană! Dacă-ţi planifici îndelung un lucru, faci calcule şi probe, n-are cum să ţi se pară greu începutul, sfertul, treimea, jumătatea sau întregul. Şi în plus, începutul e greu întotdeauna pentru cei care nu au curaj să anticipeze finalul. Iar pentru el, odată începute, lucrurile nu se puteau termina decât într-un fel: mâine pe vremea asta vor fi cu toţii dincolo, de cealaltă parte! Pe Chiquitita o aşteptă mamă-sa, iar Sigmund îşi făcuse o datorie sacră din a le revedea împreună. E adevărat, n-o prea avea la suflet pe Karla de când plecase, în toiul nopţii, spunând că se duce să-şi ia ţigări, ca peste şase luni să-i scrie (plicul era desfăcut) că-i recomandă ţigările West, “care nu se compară cu nimic altceva”, uitând că el nu pusese niciodată, dar niciodată ţigara în gură iar dincoace nu mai găseai decât Club, Juwel şi nişte mahorcă bulgărească.
Trecuseră mai bine de cinci luni de când primise scrisoarea de la Karla şi aproape un an de când era călcat regulat de “jene Genossen”, iar el trebuia să le întoarcă periodic vizitele la secţie. De cele mai multe ori pentru a se jura că nu ştie nimic de Karla, şi chiar nu ştia mai mult decât ei, dar – aşa cum avea să-şi dea seama după repetatele Guten Tag, Auf Wiedersehen şi nimic în plus – şi pentru a le dovedi că n-a dispărut la rându-i. Dacă visezi să te evapori, ţineau mereu să-i amintească, să ştim şi noi măcar, ca să te fierbem la foc mic, iar el se făcea că gustă gluma şi totul se termina cu o strângere rece, expeditivă de mână şi cu programarea următoarei vizite la secţie.
Primul lucru pe care l-a făcut după citirea scrisorii de la Karla a fost să se încuie în garaj şi să desfacă cu mişcări de lunatec o sticlă de vodca Gorbatschow, dosită – nu atât pentru a nu fi suspectat de relaţii cu vesticii, ci mai mult de el însuşi, amânând plăcerea de a o găsi după ce va fi uitat de ea – în roata de rezervă a micuţului său Trabi albastru. O înghiţitură zdravană, atât i-a trebuit ca să simtă o presiune urgentă, mai degrabă viscerală decât cerebrală, de a face ceva, orice, începând din clipa aceea. Şi atunci, fără să ştie nici el prea clar de ce, s-a apucat să demonteze maşina.
Şase luni, din ziua aceea şi pînă astăzi, piesă cu piesă, şurub cu şurub, garnitură cu garnitură au trecut prin mâinile lui. Le-a curăţat de rugină, le-a uns, le-a înlocuit pe cele care i-ar fi putut ruina planul, le-a modificat acolo unde îi stătea în putere s-o facă mintea lui de inginer mecanic. Treptat, când credea că a a lăsat de tot în urmă şocul pricinuit de Karla, a început să se întrebe pentru ce tot efortul ăsta şi a înţeles că răspunsul era pe undeva, ca un sâmbure doar, în justificarea pe care i-o servea de fiecare dată drăgăstos micuţei Chiquitita pentru absenţele lui repetate din sânul familiei: meşterea o navă cosmică care avea să-i plimbe pe amândoi pe Calea Laptelui, până la cele mai delicioase şi mai fine tablete de ciocolată.
Sticla de Gorbatschow se golise şi ea treptat de-a lungul procesului de dezasamblare-reasamblare, dar cum toata tevatura asta durase ceva timp, lui Sigmund îi era greu să creadă că luciditatea îi scăpase din frâu la un moment sau altul din cauza băuturii. Prevăzator, după fiecare păhărel ascundea sticla mereu în alt cotlon al garajului, aşa încât, nu mai devreme de ieri avu surpriza să o găsească plină pe sfert în cilindrul pompei de picior cu care tocmai se pregătea să umfle roţile. Dându-şi seama că a fost cât pe ce să pompeze în anvelopă cea mai fină spirtoasă vest-germană, îşi zise că n-ar fi rau să-şi momească puţin bidiviul de Zwickau cu gustul libertăţii. Mai luă o gură din neasemuita băutură iar restul, până la fundul sticlei, îl turnă hotărât în rezervor peste amestecul bine dozat de benzină şi ulei, ca să fie într-un ceas bun. Nu credea defel în noroc, dar ultima inghiţitură de votcă îi destupă şi supapele minţii odată cu sinusurile inflamate de atâtea luni petrecute în umezeala garajului, încât acum era dispus să accepte că spiritul lui Leontowitsch l-ar putea ghida în aceeaşi direcţie în care a alergat şi trupul rusului, rupând pământul ca să scape de bolşevici, în ’21, cu tot cu reţeta de distilare a băuturii care avea să-l facă faimos printre berlinezi.
În cele din urma, după ce inspectă pentru ultima oară “reactorul în doi cilindri” – cum dezmierda el sufletul Trabantului – dădu drumul capotei de la o înalţime nu prea mare şi nici prea mică. O intuiţie întinsă pe o fracţiune de secundă stabili dinainte momentul şi înălţimea de la care a eliberat-o, precum şi viteza de detensionare a degetelor care o ţineau suspendată. Unu’, doi, trei şi… clanc! Aerul îi trecu printre degetele răsfirate iar capota sună ca o parafă peste o promisiune facută lui în piatră de Ăl de Sus. S-a închis din prima, e semn că le va reuşi evadarea! Si cu asta… isprăvise. De-acum puteau să se ocupe de bagaje: nişte acte, decoraţiile de război ale bătrânului, câteva hăinuţe de-ale fetei, fotografii, strictul necesar.
În seara aceea îi trecu un gând prin jumătatea trează a minţii, în timp ce somnul se înstăpânise pe cealaltă jumatate: cum ar fi să taie cablurile care acţionau frânele? În fond plănuise sa treaca pe la Charlie, şi era cunoscut că dintre toate, era cel mai puţin aglomerat punct de cotrol. În plus, dimineaţa la 3 când aveau să rupă asfaltul pe Friedrichstrasse, berlinezilor nu prea le arde de plimbare ca să-i stea vreunul în cale. Cel mult va încasa o amendă pentru distrugerea barierei din partea vest-germană, că pe cea din est… s-o ia dracu’!. N-ar fi rău, îşi zise, şi îşi cază politicos ideea în singura cămăruţă de memorie neocupata parşiv de Hypnos, înainte de a închide ochii de tot.
De alături, din “camera roz” de trei pe trei răzbeau până la el câteva acorduri leneşe de la casetofonul Annette, iar el nu mai distinse decât You’re enchained by your own sorrow, In your eyes there is no hope for tomorrow. Întinsă pe patul cu baldachin de muselină şi privind în tavan cu ochii larg deschişi în timp ce casetofonul se încăpăţâna să prindă banda, Chiquitita îşi imagina luminile şerpuitoare ale oraşului, cu puţin înainte de decolare.