Nu tot ce zboară se developează

(Imagine: Andrei Becheru)

În Lb. Română, „a developa” păstrează de la franţuzescul „développer”, din care se şi trage, din păcate doar sensul tehnic, acela de proces chimic aplicat unui film, unei hârtii sau unei plăci fotosensibile pentru a revela o imagine.

Francezii de astazi îl folosesc în plus când deschid, desfac sau despachetează o cutie, un cadou, când dezvoltă, explică, detaliază o idee sau o teorie, şi nu în ultimul rând, figurativ, când descoperă sau dezleagă un mister (Voila!). Reluând traseul medievalului „desveloper” (cu sensul practic de a desfăşura o eşarfă, un sul de hârtie etc.) trecem Canalul Mânecii şi găsim un „to develop” asemănător dar şi puţin altfel încărcat semantic, în orice caz la fel de sugestiv. Pe lângă câteva utilizări comune cu echivalentul fraţuzesc, „to develop” înseamnă şi a trece de la stadiul de embrion la cel de adult, adica a evolua, a creşte, mai înseamnă a muta ceva din starea de potenţialitate în real şi manifest (inclusiv a dezvolta o înclinaţie naturală a cuiva) sau a divulga un secret, a scoate la lumină un adevăr.

Să facem un exerciţiu de imaginaţie (vorba duduilor care moderează talkshow-uri politice la TV) şi să împrumutăm temporar aceste sensuri pentru „a developa”. În primul rand, am constata că fotografia clasică (da, aceea care pleacă de la un film şi ajunge pe o hârtie fotosensibilă) este mai mult decat o himeră colorată pe un ecran de 2.5”, că imaginea se concepe odată cu declanşarea aparatului, după care  zăboveşte oarecum prenatal pe o peliculă, este moşită cu instrumente de laborator, i se taie cordonul ombilical odată cu desprinderea ei de celuloid şi transpunerea pe hârtie, vede în cele din urmă lumina (roşie, la început), şi este spălată la sfârşit de toate soluţiile acelea amniotice pentru ea. Hârtia însăşi îşi are evoluţia ei ulterioară in timp, îmbătrânind, nerămânând aceeaşi din prima clipă. Procesul, chiar şi dacă ne referim strict la cel cuprins între momentul declanşării şi transpunerea imaginii pe hârtie dureaza ceva, este echivalent cu zămislirea, cu fiecare fotografie, a unei progenituri. A ta. Senzaţia de descendenţă (legitimă) şi filiaţie e dincolo de orice îndoială. La fotografia digitală, din momentul declanşării şi până la primul contact cu imaginea, toată povestea asta se reduce la mai puţin de o secundă de aşteptare. Interval de timp derizoriu, în care nu ştim ce se întâmplă şi de fapt nici nu ne interesează cum se formează imaginea. Daca n-am fi nişte adulţi cu capul pe umeri, am putea la fel de bine înghiţi explicaţia (marilor producatori de aparate) că ne-o aduce barza.

În al doilea rând, imaginea din fotografia clasică se des-coperă, se dez-văluie. Ea e acolo undeva, dar trebuie scoasă de sub mai multe straturi succesive care o acoperă şi o învăluie, straturi subiective sau obiective: aşteptarea, amintirea şi erodarea sau amplificarea amintirii, diverse lucruri care o feresc de voalare şi pierdere definitivă, procesarea. Surpriza e la ea acasă iar entuziasmul şi mirarea care anticipează, respectiv urmează în general oricărei surprize sunt garantate. În plus, timpul, aşteptarea şi travaliul personal potenţează uimirea şi fervoarea. La capătul aşteptării, în faţa imaginii care îţi aparţine din momentul conceperii, constaţi că poate fi şi altfel decât ţi-o imaginai, diferită, într-o oarecare măsură străină de tine, aşa cum descoperi la propriu-ţi copil trăsături care nu aduc cu ale niciunuia dintre părinţi. Pentru toate cele enumerate mai sus, sau mai degrabă pentru absenţa lor, imaginea digitală nu se descoperă şi nici nu se dezvăluie, ea mai degrabă se constată, se ia act de „imortalizarea” (oribil cuvant!) mai-înainte-văzutului. Absenţa duratei, anularea aşteptării şi a nu te mai implica, a nu mai trage ca imaginea să se nască, iţi lasă o senzaţie ternă, de lucru facil, de „moartea pasiunii”.

Procesul clasic de obţinere a imaginii fotografice are, odată în plus, ceva din căutarea şi aflarea unui adevăr, din dezlegarea unei enigme. Imaginea, la fel ca un adevăr, se revelează gradual, succesiv, în mai multe etape şi nu fără efort sau antrenament. Din peşteră nu se iese printr-un salt cu prăjina la lumina soarelui. Calcule, încercări, numeroasele variabile care apar pe parcurs, accidente, eşecuri şi reveniri, din toate astea decurg  imagini unice, adevăruri tari, personale. În faţa aceleiaşi scene, declanşând în aceeaşi clipă, două modele identice de camere digitale vor servi imagini identice, adevăruri de serie.

În situaţia ipotetică în care, aşa cum adaugă cuvinte limbii, dicţionarele ar mai şi elimina unele învechite sau fără utilizare frecventă, „a developa” ar candida cu brio la excludere. Ca să fim realişti, riscă doar o înregimentare în randul neologismelor arhaice, oricât de paradoxal ar suna, specie posibilă odată cu tehnologia galopantă de astăzi. Iar noua tehnologie care-l împinge în desuetudine şi uitare nu operează numai simplificator, scutindu-ne de bătăi de cap şi făcându-ne „viaţa mai uşoară”, dar şi simplist si străin de fotografie.

Alte PRE-TEXTE