altele

We are all made of stars

homo viator

În cazul în care vrei să iei pulsul unei aglomerări umane oarecare, s-ar putea ca un mijloc de transport în comun de acolo să fie cel mai bun capăt de aţă. Poţi să întrevezi aici, chiar sumar, cât de apropiaţi sau de străini îşi sunt unii altora, care e imaginea pe care vor s-o afişeze sau cât sunt de indiferenţi la aceasta, cum şi cât comunică. Dacă ar fi să mă rezum numai la ultima, nu ştiu să existe un mediu mai arid pentru dialog decât marile aglomerări urbane, şi asta se vede în primul rând, la scară mică, în autobuze, tramvaie etc. Acele „acvarii pe roţi” (Radu Paraschivescu), o expresie cum nu se poate mai potrivită pentru impresia de surogat de con-vieţuire, claustrare şi muţenie.

Parte a mistificării generale de care dăm la tot pasul – firma de apartament e companie, frizeria de la parterul blocului e beauty salon, cârciuma flancată de betoane e han – drumul cu un autobuz într-un oraş ca Bucureşti ar trebui să fie o călătorie. Asta dacă ar fi să ne luăm după cei de la regia de transport, care nu uită să ne-o aminteasca cu tot ce le stă la îndemână: site de internet, abonamente, afişe, difuzoarele din plafoane. Daca am (şi ar) fi ceva mai corecţi, ar trebui să-i spunem deplasare şi atat. Urci la staţia C ca să cobori la staţia M. Nu te aştepţi să descoperi ceva nou pe drum, nu câştigi experienţă, nu te alegi cu nimic odată ajuns la destinaţie. Drumul zilnic, rutinier echivalează cu un timp mort, un apendice sau o paranteză. Prin stereotipia vieţii celor mai mulţi, aş crede că e o paranteză intercalată de alte paranteze, mai largi: şcoală, casă, serviciu, cumpărături. Un luft, dar care are, în schimb, o trăsătură unică: aici iţi poţi lua un răgaz ca să fii tu cu tine însuţi. Înconjurat de ceilalţi, supus la început privirilor altora, fiecare ajunge după o oarecare foială, viermuială, vânare a unui scaun, a unei bare de care să se sprijine, a unui mâner de care să atârne, paradoxal, să nu-i mai pese de prezenţa celorlalţi, la fel de insulară ca şi a lui. În autobuze, troleibuze, tramvaie, fiecare individ e la adăpost de restul, sub umbrela protectoare a indiferenţei generale. Fiecare trăieşte, în medie câteva zeci de minute, un soi de confort de circumstanţă, de abandon temporar, de stand by.

Observându-i repetat, chiar şi înainte de a-mi lua aparatul cu mine, am ajuns să-mi dau seama ce e imposibil să nu existe asemănari între postura de tranzit urban a omului obişnuit, din anumite momente, şi postura lui din momentele de solitudine, când e singur cu el însuşi, în spaţiul privat. Pe a doua nu poţi decât s-o intuieşti sau măcar s-o aproximezi, plecând de la prima. În mijloacele de transport fiecare individ se lasă purtat, fie de masa amorfă a celorlalţi şi de mijlocul de locomoţie, fie de gânduri, lecturi, muzică in căşti sau „peisaj” şi toate astea îl acaparează şi vreau să cred că-l redau uneori aşa cum e el în realitate, autentic, fără mască. E ca şi cum ai avea, vreme de câteva secunde sau mai mult, acces la chipuri şi expresii nesimulate, şi prin ele, la „sinele exterior” al fiecăruia. O breşă prin care pătrunzi, dacă nu în gândurile şi trăirile celorlalţi, cel puţin în felul lor de a se pierde în reflexia unei oglinzi înşelătoare, care nu le restituie imaginea ca ei să şi-o poată modifica sau ajusta. Susan Sontag spunea undeva că a fotografia oamenii are ceva din a-i tâlhări (something predatory), pentru că-i vezi aşa cum nu s-au vazut niciodata ei înşişi. Curat murdar!

The CARPATEN’s Garden

Nu tot ce zboară se developează

(Imagine: Andrei Becheru)

În Lb. Română, „a developa” păstrează de la franţuzescul „développer”, din care se şi trage, din păcate doar sensul tehnic, acela de proces chimic aplicat unui film, unei hârtii sau unei plăci fotosensibile pentru a revela o imagine.

Francezii de astazi îl folosesc în plus când deschid, desfac sau despachetează o cutie, un cadou, când dezvoltă, explică, detaliază o idee sau o teorie, şi nu în ultimul rând, figurativ, când descoperă sau dezleagă un mister (Voila!). Reluând traseul medievalului „desveloper” (cu sensul practic de a desfăşura o eşarfă, un sul de hârtie etc.) trecem Canalul Mânecii şi găsim un „to develop” asemănător dar şi puţin altfel încărcat semantic, în orice caz la fel de sugestiv. Pe lângă câteva utilizări comune cu echivalentul fraţuzesc, „to develop” înseamnă şi a trece de la stadiul de embrion la cel de adult, adica a evolua, a creşte, mai înseamnă a muta ceva din starea de potenţialitate în real şi manifest (inclusiv a dezvolta o înclinaţie naturală a cuiva) sau a divulga un secret, a scoate la lumină un adevăr.

Să facem un exerciţiu de imaginaţie (vorba duduilor care moderează talkshow-uri politice la TV) şi să împrumutăm temporar aceste sensuri pentru „a developa”. În primul rand, am constata că fotografia clasică (da, aceea care pleacă de la un film şi ajunge pe o hârtie fotosensibilă) este mai mult decat o himeră colorată pe un ecran de 2.5”, că imaginea se concepe odată cu declanşarea aparatului, după care  zăboveşte oarecum prenatal pe o peliculă, este moşită cu instrumente de laborator, i se taie cordonul ombilical odată cu desprinderea ei de celuloid şi transpunerea pe hârtie, vede în cele din urmă lumina (roşie, la început), şi este spălată la sfârşit de toate soluţiile acelea amniotice pentru ea. Hârtia însăşi îşi are evoluţia ei ulterioară in timp, îmbătrânind, nerămânând aceeaşi din prima clipă. Procesul, chiar şi dacă ne referim strict la cel cuprins între momentul declanşării şi transpunerea imaginii pe hârtie dureaza ceva, este echivalent cu zămislirea, cu fiecare fotografie, a unei progenituri. A ta. Senzaţia de descendenţă (legitimă) şi filiaţie e dincolo de orice îndoială. La fotografia digitală, din momentul declanşării şi până la primul contact cu imaginea, toată povestea asta se reduce la mai puţin de o secundă de aşteptare. Interval de timp derizoriu, în care nu ştim ce se întâmplă şi de fapt nici nu ne interesează cum se formează imaginea. Daca n-am fi nişte adulţi cu capul pe umeri, am putea la fel de bine înghiţi explicaţia (marilor producatori de aparate) că ne-o aduce barza.

În al doilea rând, imaginea din fotografia clasică se des-coperă, se dez-văluie. Ea e acolo undeva, dar trebuie scoasă de sub mai multe straturi succesive care o acoperă şi o învăluie, straturi subiective sau obiective: aşteptarea, amintirea şi erodarea sau amplificarea amintirii, diverse lucruri care o feresc de voalare şi pierdere definitivă, procesarea. Surpriza e la ea acasă iar entuziasmul şi mirarea care anticipează, respectiv urmează în general oricărei surprize sunt garantate. În plus, timpul, aşteptarea şi travaliul personal potenţează uimirea şi fervoarea. La capătul aşteptării, în faţa imaginii care îţi aparţine din momentul conceperii, constaţi că poate fi şi altfel decât ţi-o imaginai, diferită, într-o oarecare măsură străină de tine, aşa cum descoperi la propriu-ţi copil trăsături care nu aduc cu ale niciunuia dintre părinţi. Pentru toate cele enumerate mai sus, sau mai degrabă pentru absenţa lor, imaginea digitală nu se descoperă şi nici nu se dezvăluie, ea mai degrabă se constată, se ia act de „imortalizarea” (oribil cuvant!) mai-înainte-văzutului. Absenţa duratei, anularea aşteptării şi a nu te mai implica, a nu mai trage ca imaginea să se nască, iţi lasă o senzaţie ternă, de lucru facil, de „moartea pasiunii”.

Procesul clasic de obţinere a imaginii fotografice are, odată în plus, ceva din căutarea şi aflarea unui adevăr, din dezlegarea unei enigme. Imaginea, la fel ca un adevăr, se revelează gradual, succesiv, în mai multe etape şi nu fără efort sau antrenament. Din peşteră nu se iese printr-un salt cu prăjina la lumina soarelui. Calcule, încercări, numeroasele variabile care apar pe parcurs, accidente, eşecuri şi reveniri, din toate astea decurg  imagini unice, adevăruri tari, personale. În faţa aceleiaşi scene, declanşând în aceeaşi clipă, două modele identice de camere digitale vor servi imagini identice, adevăruri de serie.

În situaţia ipotetică în care, aşa cum adaugă cuvinte limbii, dicţionarele ar mai şi elimina unele învechite sau fără utilizare frecventă, „a developa” ar candida cu brio la excludere. Ca să fim realişti, riscă doar o înregimentare în randul neologismelor arhaice, oricât de paradoxal ar suna, specie posibilă odată cu tehnologia galopantă de astăzi. Iar noua tehnologie care-l împinge în desuetudine şi uitare nu operează numai simplificator, scutindu-ne de bătăi de cap şi făcându-ne „viaţa mai uşoară”, dar şi simplist si străin de fotografie.

Alte PRE-TEXTE

Protected: adv.

POZE CU DEDICATIE

Copacul

(Foto: Ana-Maria Lungu)

Îi apăru un copac şi ea recunoscu veşnicul nuc din spatele casei, cu scoarţa brăzdată ca de ghiare şi cu rădăcinile într-un perpetuu asalt tăcut asupra fundaţiei. Se vedea pe sine acolo, în faţa lui, în camaşa de noapte până peste genunchi, cu părul despletit şi cu genele lipite încă de pelteaua somnului. Întinse braţele să-l atingă şi rămase cu ele aşa, somnambulice şi paralele, la o palmă distanţă de scoarţă, neputând să mai facă nici măcar un pas. Picioarele se îngreunară, înţepeniră, nu şi le mai simţea şi nu mai putea nici măcar să se încline fără a risca să cadă ca un Hopa-Mitică dereglat, cu centrul de greutate în cap.

Noaptea era neclintită şi grea şi nici măcar seva urcând prin capilarele lemnului sau digestia viermilor de sub scoarţă nu le mai auzea, ca în alte dăţi. Simţi cartilagiile urechilor lăţindu-se, lungindu-se, subţiindu-se şi trosnind ca de fiecare dată când creierul îi poruncea Ascultă cu aţentie!, de parcă nu pe ea, ci pe el l-ar interesa să perceapă un sunet îndepărtat şi slab. De ce-i trebuia lui, nici ea nu ştia şi nici nu-şi bătea capul să înţeleagă, de vreme ce, iată, avea un chiriaş cu toane, cum se spune, la mansardă. Aşa încât, acum, cu pavilioanele urechilor cam cât rapanele cele mai mari, nu reuşea să distingă nimic, nici în cer, nici pe pământ, nici între ele absolut nimic, dar un nimic preaplin, apăsător, prevestitor de rău.

Privea o nucă ramasă pe una din crengi, deasupra capului, neştiind că, întuneric fiind, nu avea cum s-o vadă cu ochii dar continua să-şi simtă privirea condusă într-acolo, ca şi când nuca ar fi privit-o pe ea de fapt şi continua s-o privească şi acum insistent, cu acea insistenţă a privitorului din spatele nostru, care ne irită ca o arsură în ceafă. O clipă mai târziu, cum-necum, nuca era la picioarele ei, dar la ea n-a ajuns decat un zgomot sec, de nucă oarecare, uscată. Nuca fusese mai devreme în copac iar acum era, aşadar, undeva la picioare, fără s-o fi văzut sau auzit în cădere. A fost de ajuns să priceapă – şi asta fără să gândească,  mai degrabă ca atunci când răsfoieşti o revistă de cuvinte încrucişate cu pătrăţelele gata completate – că nu trăia cum se trăieşte, aprinzând şi mistuind fiecare clipă, că poate nici nu trăia sau poate nici nu era, nici ea, nici nuca şi că nu era nici măcar la ea acasă, în grădina din spate. Simţi dintr-o dată cum îi ninge pe sub piele cu aşchii de gheaţă şi o clipă mai târziu se hotarî să fugă, să se rupă, să scape dar… în zadar, căci nimic din fiinţa ei de carne, umori şi oase nu se conformă comenzii. A fost ultimul gând şi ultima pornire de voinţă în disperarea aceea mută, înainte ca simţurile să i se stingă rând pe rând, cu mişcarea prăpăstioasă a celei de-a doua jumătăţi a curbei lui Gauss. Atunci, se trezi.

Era tot în camaşa de noapte străvezie, pudrată cu pulbere fosforescentă de pe aripi de fluturi nocturni, în faţa aceluiaşi nuc cu scoarţa aproape stacojie în lumina răsăritului de lună şi cu rădăcini mişunând ca şerpii orbi, anaerobi. Întinse mâinile să-l atingă şi mâinile o ascultară, la fel şi scoarţa care deveni sub atingerea ei mlădioasă şi caldă, ca pielea de viţel în care erau îmbrăcate cărţile tatălui ei, mai degrabă anticar decât bibliofil, sau mai degrabă colecţionar decât anticar, nici ea n-a înţeles prea bine niciodată.

Mângâie copacul încet, cu aceeaşi teamă amestecată cu plăcere că ar face ceva interzis, cu care îşi lăsa podul palmei să alunece pe cotoarele cărţilor legate în piele, când rămânea singură în bibliotecă. Încercă, la fel ca acolo, să-i ghicească vinişoarele, porii, protuberanţele, eventualele cuvinte ştanţate cu litere aurii şi chiar urmele altor atingeri de până la ea, cu deosebirea că de data aceasta scoarţa copacului nu mai era epidermă uscată, crăpată, ci ţesut viu care pulsa când mai tare, când mai încet, ca răspuns la atingerea ei.

Pentru o clipă a crezut, în semintuneric, că putea distinge urmele lăsate de palme pe trunchi când, toropită, zăbovea mai mult într-un loc. Atunci începea să apese şi să împingă, iar urmele reapăreau şi persistau atât cât să-şi privească palmele scurt şi să le potrivească din nou în locaşul efemer al urmelor lăsate pe copac, ca pentru a se încredinţa, la nesfârşit, de acest aproape greu de crezut raport cauză-efect, cauză-efect.

Se opri, îşi privi pe rând palmele în lumina străvezie a lunii, întâi stânga, pe urmă dreapta, din nou stânga (sau era dreapta?), pe urmă dreapta (nu cumva era stânga?). Stop, de la-nceput! Şi tot aşa, repetat, până n-a mai distins palma stângă de palma dreaptă, şi pentru că fiecare se potrivea acum urmei lăsate de cealaltă pe copac. Aproape tremurând sau, mai bine zis, neştiind dacă nu cumva totul în jur în afară de ea tremura şi sărea de pe un picior pe altul, ca să-şi râdă de ea dinadins, simţi în gât un nod ca de creangă înnodată cândva de nişte copii, în glumă, pe când era doar o rămurică, şi-şi pierdu răsuflarea. Atunci, se trezi.

Privea, acum, halucinată copacul din spatele casei iar cămaşa de noapte până peste genunchi nu izbutea să o apere de frigul din noaptea aceea de început de iarnă, care i se insinua în piele, în carne şi mai departe, în oase…

10. 2011

—————————————————————————————————————————————————————



(Foto: Aurelia Paraschiv)

Nimic serios

Îl căuta de la prânz, puţin după ce se desprinsese ca o umbră de adunarea aceea zgomotoasă. Era prea bătrân, se scuză el cu aerul lui de timid incurabil, pentru încă o petrecere, a patra de la absolvire, şi cine ştie dacă nu şi ultima. Cand l-a gasit, în sfârşit, şi-a amintit că în locul acela unde se oprise el să privească în larg au stat întinşi pe spate, în nisip, ţinându-se de mâini ca nişte puştani, acum aproape patruzeci de ani, într-o noapte.

El n-o mai văzuse în tot acest timp dar cu toate ca n-a fost nimic serios pe vremea aceea, i-a fost imposibil s-o uite. Avea un portret de-al ei, e drept, dar prefera să şi-o amintească altfel de cum o reda pătratul acela de hârtie: cu aproximaţie şi parcă de fiecare dată alta, ca la răstimpuri lungi ale declanşării. A fost prima şi ultima oară când a acceptat să-i pozeze, cu felu-i copilăros de a se eschiva, conştientă de frumuseţea ei care voalează filme. Şi atunci, la fel ca acum, avea ochi albaştri de azulejo maur cu vinişoare de granit, conturaţi cu lentoarea unei prefaceri lente, minerale, linia buzelor fermă, de o senzualitate reţinută, părul ca de cafea îmblânzită cu un strop, nu mai mult, de lapte, pe care-l purta uşor leonin, vălurit şi despărţit pe mijloc ca marea lui Moise. O frunte – fruntea aceea! -  pe care el şi-o amintea de fiecare dată perfect, dar care nu s-a lăsat niciodată mângâiată de cuvinte, fruntea îi dădea în orice caz o seninătate nepămâneană, demnă mai degrabă de un loc într-un pantheon.

Altminteri, nu a ezitat niciodată de atunci să şi-o închipuie altfel decât cu acel permanent vino-n-coa’-lasă-mă-n-pace de răsfăţată a sorţii, de giuvaier inaccesibil şi de fruct oprit. Categoric, ea era sau se străduia să fie pentru el magnetul care se răsucea pentru a atrage sau pentru a respinge, după moment, dispoziţie sau capriciu. Iar ca să-i raspundă pe măsură, el îi arăta, în absenţă, o aroganţă artificială şi rece. E drăguţă dar cam zgomotoasă, superficială şi în orice caz, mult prea mândră! le-o spunea tuturor celor care ţineau mai mult sau mai puţin s-o audă şi nu e de mirare că vorbele acestea nu au ocolit-o nici pe ea. Şi asta până în ziua în care, în mulţimea de cheflii adunată acolo, în restaurantul de la malul mării, apăru în cele din urma şi ea, cu întârziere, oarecum şovăielnică şi cu aerul că n-ar vrea să le tulbure petrecerea. Inutil, pentru că cvartetul de jazz s-a oprit din cântat ca la un semn, chelnerii au încremenit cu piramidele de pahare în prag şi un murumur a străbătut sala.

Nu mai avea, nici pe departe, dezinvoltura şi siguranţa celei căreia i se cuveneau cândva toate: strălucirea, atenţia şi cea mai mare parte din sufletul oricărei petreceri. Îşi păstrase, în schimb, ceva din supleţea de vietate marină, zâmbetul la fel de spontan precum clipitul din pleoape şi, evident, nefireasca lumină a albastrului de azulejo al ochilor. Ai încredere, într-o zi vei străluci! îşi aminti el pe loc că-i spusese în noaptea veche de patruzeci de ani şi chiar asta avea sentimentul că se întâmplă cu ea acum, căci becurile candelabrului atârnat de tavan începură să pâlpâie iar cele patruzeci de lumânări din tortul aniversar dădură pentru o secundă să se stingă.

S-au salutat din priviri peste capete tulburi, ciocniri de pahare, îmbrăţişări mai mult sau mai puţin de complezenţă, fum de ţigară şi improvizaţii la pian, dar nimic mai mult. Au continuat toată după amiaza să se ignore cu prudenţa prefăcută a două feline bătrâne care-şi dispută acelaşi teritoriu, dar care nu mai au puterea să mai lupte. Până când el n-a mai suportat tensiunea acelui când mai aproape, când mai departe şi a cedat. Aproape sufocându-se de emoţie, şi-a făcut loc prin mulţime, a ieşit pe uşa din spate şi urmând linia ţărmului a alergat cât l-au ţinut puterile împroşcând valuri, împleticindu-se, căzând, ridicându-se şi continuând să alerge. În final s-a prăbuşit fără vlagă, cu faţa în nisip, pe o parte, fixând cerul cu un ochi apos, de peşte eşuat pe uscat.

Când l-a gasit, era ca un steag de Salvamar înfipt în nisip, răvăşit de vânt, împroşcat cu nisip, contemplând un nu ştiu ce în berbecii valurilor, departe, în zare. Ai aflat, până la urmă, ce gust are marţipanul? a încercat ea să-l readucă pe pământ, fără a găsi cuvinte mai potrivite ca să-l recupereze din lunga-i absenţă de patruzeci de ani iar vorbele ei s-au risipit oarecum fără urmă în briza care se înteţea, căci el nu i-a răspuns. Stăruia încremenit, cu mâinile la spate şi ochii întredeschişi, căutând parcă să distingă în linia orizontului ceva, orice, poate chiar amitirea vagă a acelui cuvânt, marţipan. Trecuse o veşnicie de când îi spusese, pe undele unei conversaţii alunecoase, când veni vorba de prăjituri cu marţipan, că nu ştie ce este. Nu, chiar nu ştia sau poate îi scăpa, dar în acelaşi timp dădea ignoranţei lui o curiozitate excesiv de entuziastă, de parcă ea însăşi ar fi purtat pe trup, din cap până-n picioare, glazura acelui ceva cu sonoritate de clavecin bine temperat, bine acordat, dar de mult uitat în culisele unei săli de provincie fără director, fără interpreţi, fără spectatori şi fără viitor.

Pot să-ţi stric fardul? şi-a amintit el vag ca ar fi întrebat-o tot pe atunci, şi negreşit că ar fi repetat întrebarea şi acum dacă ar fi găsit la rândul lui cuvinte mai nimerite pentru a-i cere să se lase sărutată pe obraz, ca atunci, la despărţire. Dar ea a ezitat şi ar fi ezitat fără-ndoială şi acum, cu aceeaşi expresie de adică-ce-vrei-să-spui, neînţelegând pe-atunci rostul vorbelor lui decât când el o strângea deja în braţe, abrupt şi mistuitor, ca pentru o veşnicie. Era necesar, în schimb, să reînceapă să plouă din cer cu stele la fel ca în noaptea aceea de demult, şi pentru asta ar fi fost suficientă o scânteie, absentă acum, declanşată de atingerea electrizată a epiteliilor.

Noaptea conversaţiei lor de atunci, pe care şi-ar fi dorit-o amândoi fără sfârşit a alunecat odată cu luminile nopţii peste acele miraculoase nimicuri care fac în fond ca orice discuţie serioasă să pară ulterior tristă, inutilă şi de rău augur. Au vorbit de una, de alta, de zodii, de Casares şi Saramago, de Buenos Aires şi Samothraki, de gustul pâinii prăjite, de bicicletele din Amsterdam şi coconii abandonaţi definitiv de fluturi pe lumea aceasta. Au vorbit mult, pătimaş, ca întâia oară. Singura conversaţie care nu se uită, consemnată în memoria timpului dacă timpul ar fi o carte de citit pe genunchi, în aşteptarea metroului.

Ca să nu spulbere aerul acela electrizat din jurul lor, care-i făcea să uite şi de foame, şi de sete, nu şi-au spus nimic serios în noaptea aceea. Nici ce simt şi nici ce cred cu adevărat. Şi nici până în ziua de azi, nimic. El a mai putut doar să îndruge, inopinat şi cu jumătate de gură: Eşti o persoană extraordinară!, ca apoi să-şi reproşeze vreme de patruzeci de ani laşitatea, necuvintele şi sminteala, când mult mai firesc ar fi fost să-i spună „fată” sau „femeie”. Şi nu pentru că nu mai era o copilă, dar nici pentru a nu o face să se simtă excesiv de matură. Eşti ca un fruct copt!, mărturisit după aceea n-a reuşit decât să-i provoace ei un zâmbet uşor amărui, poate singurul care nu era al ei şi o privire aruncată într-o parte, unde n-ar fi vrut s-o împartă cu nimeni. „Poate sunt prea mândră, cum spui tu” a încercat ea să bată în retragere, nu fără acea demnitate a învinsului care abandonează temporar lupta pentru a reveni cu forţe proaspete. În zadar, căci stânjeneala a mai plutit o vreme ca un duh rău peste ce a mai rămas din conversaţie.

Ce păcat că peste mulţi ani – ar mai fi vrut el să adauge – cel ce va sta cel mai mult în preajma ta se va dezobişnui să te vadă aşa cum eşti pentru că… dar n-a mai continuat nici măcar să gândească ceea ce probabil şi ea ar fi refuzat să accepte. Şi tot în gând şi-a spus că n-are niciun rost să aştepte toţi acei ani pentru a se încredinţa de absurdul acesta din firea lucrurilor. Din clipa aceea au simţit amândoi că totul era pierdut, de parcă fusese scris să fie aşa şi au înţeles definitiv că n-ar fi putut să trăiască unul lângă altul nici măcar o zi, altfel decât începând împreună o viaţă de nenumărate derute, piruete şi eschive.

Marea n-a fost niciodată mai bizară, remarcă ea acum, înainte de a se întoarce la foştii colegi de facultate şi la petrecerea lor uşor ridicolă, ca de final de carnaval, cu măştile păstrate mai departe pe feţe. El zâmbi ca pentru el, sau mai degrabă complice cu marea însăşi şi asta a fost tot. A mai ramas o vreme în acelaşi loc, să-şi mai amintească noaptea aceea de demult, după care să uite totul, încet, foarte încet şi să privească mai departe marea de un albastru nedefinit şi cerul abia scăpărat, cu stelele suspendate ferm, acolo unde le e locul.

01.2011

——————————————————————————————————————————————————-

(Fotografii: Andrei Becheru)

Aripile lui Peristeri

Când a decis că nu trebuie să lase să-i scape asemenea ocazie, bătrânul milionar grec, recunoscut ca fiind puţin cam excentric a pus mâna pe telefon şi a format numărul de şase cifre. „Nu, nu s-a vandut, trebuie doar să-mi spuneţi dacă trimiteţi pe cineva să-l vadă, ca să dau din timp prelata de pe el”, a mai apucat să audă la celalalt capăt al firului, înainte de a preda receptorul secretarului său de încredere ca să se ocupe de restul.

Ar fi fost în stare să plătească toată suma aceea cu ochii închişi, însă nu se cuvenea să dea apă la moară tuturor celor care atât aşteptau ca să împrăştie iar zvonuri despre presupusa lui ţicneală. După masa de prânz şi-a chemat cel mai loial amploiat şi i-a întins foaia de gazetă pe care încercuise cu arătătorul muiat în sosul de unt beurre noir anunţul de mică publicitate. La prima vedere părea o ofertă ca oricare alta, fără pretenţii, însă nasul lui fin, de vânător de ocazii, amuşinând răbdător rând cu rând s-a oprit la: „Capacitate: 4000 de porumbei.” De altfel, singurul amănunt care i-a atras atenţia şi i-a umezit ochii de emoţie, ca de fiecare dată când simţea că era pe punctul de a da lovitura. Sau cu vorbele lui, de a prinde o rara avis din zbor.

Camioneta Volvo, cu motor Diesel de 140 CP si 285.000 de km. la bord, cum suna sec anunţul, nu îi servea niciuneia din multele afaceri pe care le crescuse şi din care voia sa se retragă, acum, la bătrâneţe. Nu îi aducea profit şi nici măcar recunoaştere, pe care de altfel nu mai dădea doi bani. Nu era nici măcar columbofil şi nu se grăbea să cumpere un bilet de loterie de fiecare dată când se trezea, din senin, cu pălăria de fetru pătată după o plimbare prin parc. Ba dimpotrivă, de când văzuse în tinereţe un film cu un orăşel american de coastă asediat de păsări, bănuind un sâmbure de adevar în orice ficţiune a hotărât brusc şi fără drept de apel să dea soartei singurului său animal de casă, subspecia Felis domestica, o raţiune de utilitate. Felina, o metisă de culoare incertă – nu întâmplător primită în dar, odată cu portretul făcut lui, de la un pictor avangardist talentat dar labil psihic – şi cu o pupilă care nu voia să se subţieze în veci oricâte lămpi de birou i-ar fi aprins în faţă, trebuia facută plocon unui motan, oricare ar fi el, numai să fie tânăr şi cu instinctele la fel de ascuţite precum ghearele. A zâmbit larg, satisfăcut, doar când armata de argaţi i-a adus unul cu pedigriul învelit într-o catifea de aceeaşi culoare cu a sângelui, albastru, întinat între timp de sângele zgârieturilor provocate peţitorilor plebei până la destinaţie. A fost doar începutul, de atunci, la ordinul lui procedându-se întocmai şi cu progeniturile, an de an, cum începeau primele triluri de împerechere pe care el, meloman de ocazie, ezita până târziu în noapte dacă să le claseze în Sol-minor sau Si-bemol major. Când ceea ce ajunsese să numească „bateria antiaeriană” număra nici mai mult, nici mai puţin de douăzeci şi cinci de blănoase – cifră care îi provoca de fiecare dată, involuntar, un murmur care începea cu marţialul „Se gnorízo apo tin kópsi…” în timp ce-şi imagina că înfige baioneta într-un turc – a chemat un veterinar să pună punct inflaţiei feline. Treabă câtuşi de puţin de rutină, de care acesta s-a achitat cu preţul vieţii, ambulanţa ajungând atunci când bietul om rămăsese fără pic de vlagă, întins pe spate şi cu pumnul încleştat pe foarfeca de emasculat, nu atât de la sângele pierdut în urma rănilor provocate de canini şi gheare, cât a unui atac cerebral pe fond de stres.

Din ziua aceea putea sta liniştit. Bătrânul milionar era la adăpost de orice atac aviar. Cele douazeci şi cinci de pisici ţineau la o distanţă respectabilă orice pasăre care s-ar fi încumetat să-i survoleze proprietatea şi nu s-a gândit nicio secundă ca s-ar putea expune primejdiei de a deschide poarta unui cal troian cumpărând o camioneta de transportat porumbei. Primul lucru, când a văzut-o, a fost sa se asigure că nu mai ascundea picior de înaripată şi abia al doilea că era exact ce cumpărase. A numărat şi măsurat cele nouăzeci şi şase de boxe care alcătuiau remorca, a înmulţit spaţiul fiecăreia cu numărul de porumbei recomandat pe metrul pătrat la transport de Convenţia ultimei Conferinţe Internaţionale a Crescătorilor de Porumbei „La înalţime”, ţinută în martie ’72, la 560 metri deasupra nivelului mării, în turnul de televiziune Collserola. În final i-a dat mai puţin cu un porumbel decât cei 4000 specificaţi în anunţ. Pe moment i s-a părut injust şi contrar principiilor lui de corectitudine în afaceri iar primul impuls a fost să o returneze îndată, însă şi-a amintit că mai cumpărase cândva o bancă din aliaj de oţel şi alamă de pe vremea şi de la Curtea Regelui Soare, de care era foarte mândru ca de o piesă de rezistenţă a colecţiei sale, până când un expert evaluator, adus ulterior să-şi dea cu părerea, odată sosit şi-a aranjat papionul, şi-a dres vocea şi a dat crudul verdict: expusă cel mult câţiva ani efectului coroziv al excrementelor de păsări, prin vreun parc sau  piaţă publică din trecutul recent.

Din ziua aceea i s-a tras obiceiul de a lua barbiturice cu infuzie de valeriană înainte de rugăciunea de seară, obicei pe care îl păstrează şi astăzi, preventiv – spune el –  pentru orice ocazie când ar mai fi tras pe sfoară. Contrar sfaturilor celor mai renumiţi homeopaţi din ţinut, combinaţia cu efect sedativ nu s-a dovedit cu fiecare zi mai puţin eficientă, căci în noaptea ce a urmat cumpărării camionetei a dormit neîntors şi netulburat nici măcar de vaietele primăvăratice, ca de maternitate pradă flăcărilor unui incendiu, ce veneau de afară, de la liota de pisici ce scăpase mâinii şi zelului profesional de care dăduse dovadă veterinarul cu mână de casap şi inimă de domnişoară.

În zori, când a deschis ochii, nicio notă din concertul prenupţial nu mai plutea în aerul feliat razant de lumina contondentă a dimineţii. De jur-imprejur răsunau paşi, pe care el i-a pus la început pe seama obişnuitei grabe matinale a servitoarei de a-i aduce papucii de pluş cu ciucurei şi ceaiul de arnică îndulcit cu sirop de arţar. Cand şi-a dat seama că paşii nu erau ai unei singure persoane şi că servitoarea n-avea cum să poarte pantofi cu flecuri de metal, a simţit un ghem de foc în coşul pieptului şi un fior de gheaţă i-a străbătut şira spinării.

A ridicat braţul cu o mişcare febrilă şi nehotărâtă, ca să alunge ultimele umbre ale somnului şi să dea într-o parte pânza baldachinului dar n-a reuşit decât să vânture aerul şi să tulbure dansul firelor de praf cu o imensă, stranie aripă străvezie. Primul lui gând a fost s-o ia ca pe o ghiduşie nevinovată a unicului său nepot, de soră, venit cu o seară în urmă, chipurile să răsfoiască colecţia de Gazeta Matematică, în realitate doar ca să lege cutii de conserve goale cu o sfoară de cozile pisicilor şi să moară de râs văzându-le cum aleargă debusolate, distracţia lui preferată. Dar când a dat să-şi smulgă aripa cu cealaltă mână, o a doua aripă i s-a înălţat la fel de sinistru si de solemn din încheietură, provocând un iureş şi o ninsoare fină de puf, pene zburătăcite si fulgi.

Şi atunci inima a început sa-i bată ca în tinereţe, cand îi plăcea să participe la Marathōn şi o ceaţă i s-a aşternut pe ochi, fără a-l împiedica, în schimb, să vadă într-un mod straniu, dacă nu mai clar, cel puţin cu certitudine într-un unghi mai larg ca înainte, fără a fi nevoit să-şi rotească capul. Surpiza l-a copleşit, în schimb, când şi-a dat seama că nu se trezise în patul lui cu baldachin în care adormise cu o seară în urmă, aşa cum credea, şi că era culcat, întins sau picat, D-zeu ştie cum şi de ce, în stradă. În stradă, pe asfalt. Printre doamne ţanţoţe cu mers legănat, bărbaţi grăbiţi, cu serviete-diplomat şi copii de tot felul şi de toate vârstele, gură-cască, pierde-vară. Şi mai ales printre ale lor umbre, de care el, neamintindu-şi şi neînţelegând nimic, a început să se ferească, la început cu o teamă firească, de picat din cer, iar treptat, treptat, cu resemnarea unui prigonit care se ştie prigonit încă de la facerea lumii.

02.2008

——————————————————————————————————————————————————–

(Foto:  Alina Andrei)

Pământul e albastru

La început au fost câteva apariţii fantomatice şi crispate. Era zărit când de pe colinele de la răsărit, când prin lucarnele de pe acoperişul Primăriei, când din mahalaua pescarilor, de pe plajă. Ai fi zis că dă târcoale aşezării cu oarece gânduri vrăşmaşe, dar locuitorii cătunului de coastă s-au obişnuit repede cu el. N-au mai tras noaptea draperiile, ca la început, când se simţeau spionaţi în somn, au lăsat porţile neferecate, ca altădată şi au legat câinii, convinşi că nu era nici o primejdie. Unii au îndrăznit să facă o legatură, în privinţa acelor arătări, cu bătrânul cerşetor neputincios, inofensiv şi cam fără o doagă, căci înainte să dispară subit şi nimeni să nu mai ştie ceva de el, pe lângă bucata de pâine şi cana de bere pe care le primea ca pomană, ţinea să-i întrebe pe milostivii binefăcători dacă n-au  prin casă lanterne stricate, baterii uzate şi felinare vechi, care prisoseau. După ce le meşterea, bântuia noaptea străzile cu ele aprinse, atârnându-i la brâu, de gât, de nasturii şi epoleţii uniformei aproape întregi, cu care fusese miluit de văduva unui general de armată spulberat de un obuz în Al Doilea Război Mondial.

După câteva zile era tot acolo, deasupra capetelor tuturor. Plutea nestatornic, dar ceva mai blând şi mai previzibil în apariţii, astfel încât lumea începuse să şi-l ia de reper. Îndrăgostiţii îşi dădeau întâlnire cu oarecare aproximaţie de loc sub el, militarii garnizoanei de grăniceri se antrenau trăgând cu gloanţe oarbe în direcţia lui iar paznicul farului a încetat să mai aprindă seara lămpile de semnalizare, convins de către cei câţiva pescari care se întorceau în zori de pe mare că ţărmul lor era acum vizibil de la mai multe mile marine ca înainte.

Dar cu toţii presimţeau că minunea n-avea să dureze la nesfârşit. Noaptea răzbeau din cer vuiete seci, înfundate, ca de hală industrială, schelălăieli de mecanisme gripate iar briza din larg împrăştia până în suburbii scântei albastre-liliachii si un fum dansant, greoi, ca de havană. Copiii culegeau în zori ce mai pica din el, lămpi pătrate cu lumină turcoaz, pâlpâitoare, bucăţele de fuselaj cât solzii de chefal şi chiar şi un ghem de cabluri translucide, prin care încă mai circula un şir de margele minuscule, ca de argint viu, resturi din care ei şi-au facut telefoane adăugând galenele şterpelite din cabinele poştei.

În dimineaţa în care, la stăruiţele celor mai fatalişti dintre locuitori, o comisie specială de investigaţii a venit în cele din urmă sa dezlege misterul, nu s-a mai găsit decât un morman diform de fiare străvezii şi dogoritoare, dar în felul in dogoreşte ghiaţa. Era cam de mărimea unei case şi zăcea mistuit ca de o implozie pe izlazul pe care păşteau acum câteva vaci, despre care ciobanul putea să jure că în zori aveau ochii albaştri fosforescenţi. Mare lucru n-au găsit, aşa că au părăsit oraşul la fel de repede cum au venit, convinşi că n-a fost decat o farsă gândită de cineva pentru ca locul acela obscur să iasă cumva din anonimat şi să atragă turişti. Nici oamenii locului nu s-au ales cu ceva mai mult decât cu amintirile, căci atunci cand cei mai nevoiaşi au încercat să vândă metalul la centrul de colectare, s-au lăsat păgubaşi întrucât, în chip foarte bizar, tot mormanul acela nu atarna în greutate mai mult decat procesul verbal cu verdictul comisiei de investigaţii. S-a găsit, totuşi, printre ei şi un norocos. A doua zi, dascălul bisericii, om cu frica lui Dumnezeu şi Preşedinte al Clubului de Astrologie local, a dezgropat din pământul încă fierbinte o cutie afectată de explozie, din care a extras cu mare grijă o plăcuţă ca un tablou în miniatură, cu două personaje, în care cei mai mulţi au recunoscut bătrânul cerşetor cu lanterne şi felinare, şi mai era şi o tânără femeie, pe care n-o mai văzuse nimeni până atunci.

Plăcuţa a putut fi admirată multă vreme de-atunci în paraclisul din curtea bisericii de către toţi locuitorii care s-au perindat pe-acolo spre bucuria pastorului ce nu mai văzuse atâta zel la enoriaşi de la deschiderea locaşului. Ulterior, la renovarea bisericii mari, convins că tot ce e pe lumea asta e creaţia Celui de Sus, chiar şi lucrurile pe care nu ni le putem explica, preotul a admis să zidească într-o nişă misterioasa plăcuţă, alături de cele două ticve îngalbenite despre care o bătrană de o suta zece ani, o moaşă care ajutase să vină pe lume de zece ori mai mulţi copii decât anii ei spunea că ar fi fost ale unor călugări care au înfipt acolo, în locul bisericii de azi, prima cruce de prin părţile acelea.

03.2008

___________________________________________________________________________________

(Foto: Ion Andrei Barbu )

Martalogu

În papuci de casă şi cu un halat din molton roşu-spălăcit aruncat pe umeri, B. se postă puţin adus de spate şi cam ţeapăn în faţa ferestrei. Îşi lăsă privirea s-alunece – făcea parte din tabietul de dimineaţă – peste acoperişuri de tablă spoite cu grund, lucarne ca nişte orbite scobite de ochi şi luminatoare în culori leşinate, până la stâlpii de cale ferata ai Gării de Nord. Ca să mai alunge somnul procedă ca de obicei, ciupi scurt de câteva ori, când cu pleoapa stângă, când cu dreapta, intr-o ordine numai de el ştiută firele de 20 KVolţi dintre stâlpi ca pe nişte strune de chitară. Cablurile vibrară, şi ca de fiecare dată la ora aceea, călătorii din trenurile care intrau sau ieşeau din gară primiră oscilaţia de tensiune cu un gol în stomac, şi dăi şi injură la infrastructura obosită, la ministrul corupt al transportului şi la şeful statului.

În dimineaţa aceea s-a trezit cu o lehamite egală cu cea din ziua de ieri, de alaltăieri şi din toate zilele din urmă, nimic nou în privinţa asta. Privea absent, ca pentru el, pe fereastra de la mansardă de câteva minute bune, când îl scutură din starea lui o izbitură hotărâtă în geam, dar îndeajuns de delicată ca să nu provoace nici un dezastru. Ţe faţi mă, derbedeule, pielea ta a dracu’!, simulă el teatral surpriza când Martalogu, motanul lui răsărit de aiurea lovi ca un berbec cu fruntea în geam ca să fie lăsat să intre. B. ascuţea strident câteva consoane în momentele acelea ştiind ca au puterea de a sfredeli sticla şi de a-i provoca motanului un arc voltaic care se transmitea de la mustăţi până peste urechi şi mai departe, pe spinarea arcuită drept la fudulii, iar de-acolo, pe verticală, accelerat, până în vârful cozii. Putea să jure că de multe ori, noaptea, pe întuneric, îi ieşea atât de bine încât nici nu mai era nevoie să aprindă lumina pentru un dus-întors de nevoie, la baie. Câteva cuvinte ca astea din loc în loc pe traseu şi erau suficiente scânteile care săreau din blana felinei, lovită subit de aceleaşi necesităţi ca şi stăpân’su.

Când s-a strecurat înauntru, Martalogu miorlăia puţin cam isteric şi cu o ranchiună faţişă pentru noaptea aceea în care fusese uitat afară, deşi nu era nici prima dată şi nici sigur că nu şi-o petrecuse prin vecini, la vreo cucoană în poală.

De la fereastră a aterizat direct pe masă, şi de acolo fix pe singurul taburet din cameră, cu o precizie şi iuţeală care-l făceau pe B. să-şi recunoască obişnuita capitulare matinală în faţa pretendentului la scaun. Dar mă rog, puteai să-i refuzi ceva lui Martalogu?! Mai ales că, atunci când era vorba de micul dejun, ceasul biologic al “specimenului” funcţiona cu o precizie inexplicabilă pentru o creatură fără nici o altă grijă decât a stomacului. Şi trebuie spus că B. nu reuşea, ca tot omu’ să se trezească în fiecare dimineaţă cu cinci sau zece minute înaintea zornăitului răguşit al ceasului, în schimb Martalogu se înfiinţa de fiecare dată la masă, indiferent unde înnopta, la câteva secunde, nu mai mult de un minut după ce B. deschidea borcanul de marinată sau o conservă de peşte, ca în dimineaţa aceea.

Ştiindu-i năravul, B. primi muştruluiala tărcatului cu o indiferenţă bine stăpânită. Dovadă că, văzându-se stăpân pe taburet, Martalogu se ştiu imediat la fel de stăpân şi pe situaţie şi în scurt timp se calmă. Întins acolo, pe scăunelul capitonat cu pâslă şi o imitaţie de catifea din talcioc, pentru cine nu l-ar fi cunoscut părea oarecum sedat, dar nu atât de căldura peste care dăduse înăuntru, cât de promisiunea nemărturisită că va plimba în scurt timp cu limba cutia de sardele goală de colo-colo pe pardoseală, străduindu-se s-o facă lună la interior. Trebuia doar sa aibă răbdare, multa răbdare, şi să nu slăbească din ochi o secundă conserva. Un moment de neatenţie şi ar fi fost prea târziu ca să-l mai convingă pe B. – un puturos din fire şi un zgârcit şi jumătate, mai mult din indolenţă când era vorba de un mărunt gest de mizericordie – să caute în tomberonul de tablă cu capacul mai greu ca o lespede de mormânt, ca să-i restituie lui cutia. Lui, adică „corciturii de maidanez cu tomberonez” care-i încălzea ceafa şi şalele rebegite şi veşnic meteosensibile, în orice caz ceva mai tandru şi parcă mai uman decât pătura de caşmir cu imprimeuri gen pete de leopard, dar ciupită de molii şi duhnind a naftalină ieftină de la Metalo-Casnice.

O rafală de vânt scutură sănătos geamurile prinse în câteva ţinte de cercevele şi-i trezi pe amândoi din visare. Ca să pună ceva în gură, B. trebuia să-şi aducă acum ceva pe care să stea, nici el nu prea mai ştia ce şi de unde. În orice caz, nu se cădea să-şi detroneze animalul de companie, odată dreptul acestuia confirmat iar Martalogu nu s-ar fi lăsat ras de pe scaun fără să provoace un al doilea tsunami de jelanii şi proteste pe limba lui. În realitate, motivul principal era mult mai la îndemână. Era chiar sub nasul lor şi, ca să spunem aşa, amândoi ţineau cu dinţii de el: sardinele în sos tomat.

B. se scărpină gânditor în barbă cu dinţii furculiţei, neştiind ce sa facă. Martalogu lăsat singur în camera ar fi însemnat un mic dejun exclusiv vegetarian pentru că lui nu i-ar fi rămas decât praful de pe tobă: un măr ionatan şi două felii de pîine. În fine, ce-o fi o fi… Prea multă bătaie de cap, prea puţină mâncare-n stomac îşi zise B. şi aşeză tacticos furculiţa pe feliile de pâine, după care ieşi să caute un scaun sau ce-o găsi având grijă să ţintuiască înainte motanul de taburet cu o privire ascuţită, egală cu un avertisment.

Când a ieşit pe uşă, B. a mai apucat doar să-l audă pe Martalogu cum începe să toarcă şi i se păru că motoraşul acela de sub capota de blană devine din ce în ce mai insistent pe masură ce-l lăsa tot mai în spate. De bună seamă, ăsta nu era decât un alt truc al “împieliţatului”, pesemne pentru a se face auzit cu aceeaşi intensitate indiferent de distanţa care îi despărţea, ca să nu trezească bănuiala că i-ar putea trece ceva duşmănos prin cap.

Nu ştim dacă lucrurile ar fi stat la fel sau ar fi luat neobişnuita turnură pe care au şi luat-o în definitiv după aceea, dacă B. alegea la fel de bine să ramână. Cert e că Martalogu nu putea fi acuzat decât hain şi nejustificat pentru ce s-a întâmplat, pentru că nu a mişcat nici măcar o unghie, ca să nu spunem deget, cât a rămas să aştepte pe taburet, torcând cu o sfioşenie demnă de o fată de măritat. Torcea, aşadar, în acelaşi loc, la început cum sfârâie mocnit cafeaua turcească pe nisip, pe urmă din ce în ce mai tare, ca un apucat, iar scaunul de sub el a început să danseze un step epileptic, de Fred Astaire decrepit şi asta numai pentru că avea un picior mai scurt, geamurile să tremure febril în cercevele, sticlele de plastic goale să se legene şi cadă ca nişte haimanale bete, paharele să se dea cap în cap iar grătarul de feliat pâine pe care era şi conserva de peşte să vibreze în ton cu restul lucrurilor din mansardă şi să se deplaseze puţin câte puţin peste muchia mesei de lemn roasă de cari şi cu furnirul scorojit de la ultima inundaţie, mai-mai să-i cadă bietului Martalogu în cap…

04.2010

___________________________________________________________________________________

(Foto:  Andrei Bacoşcă)

Chiquitita

Când a pus capul pe pernă, Sigmund a început să refacă în gând, pas cu pas, filmul pregătirilor din seara aceea. Avu tendinţa să pună geană peste geană, de oboseală, dar cum cele gândite de el în momentele acelea n-ar fi fost chiar pe placul… cui nu trebuie, redeschise ochii în grabă. Era mai bine aşa, avea sentimentul că putea controla, oarecum, situaţia. Dacă cineva l-ar fi urmărit, de undeva, de la fereastră, prin gaura cheii sau din cine ştie ce obiect de prin casă, aşa cum mai auzise că se face, jocul globilor oculari pe sub pleoape în timp ce vizualiza mental (a câta oară?!) scenariul evadării ar fi dat de bănuit, cu siguranţă.

De unde să inceapă…? De oriunde, în niciun caz! Când trebuie, nu te joci cu detaliile şi nu laşi nimic la voia-ntâmplării. De la “cheie-contact” îi veni din senin să spună, şi abia se stăpâni să nu zâmbească cu toată faţa. Îşi imagină gestul scurt, precis, de mecanism elveţian al încheieturii mâinii răsucind cheia şi simţi adrenalina cum bate accelerat darabana în timpane, anticipând cum se vor cabra ca la un semn cei 23 CP din fabrică, plus alţi 3 adăugaţi de el, după modificarea carburatorului. De reuşita primului gest – declanşarea scânteii responsabilă de primul du-te-vino al pistoanelor – simţea că atârna totul: cele 22 de minute (cu o eroare rezonabilă de ± 15 secunde, după toate calculele) ale cursei, străpungerea punctului de control, viitorul lui, al parinţilor lui şi al Chiquititei, cum o alinta pe fetiţa lui din a doua căsătorie.

La naiba cu înţelepciunea populară, e puţin probabil, îşi spuse, ca Aller Anfang ist schwer să fi răsărit dintr-o minte chibzuită şi cu adevărat germană! Dacă-ţi planifici îndelung un lucru, faci calcule şi probe, n-are cum să ţi se pară greu începutul, sfertul, treimea, jumătatea sau întregul. Şi în plus, începutul e greu întotdeauna pentru cei care nu au curaj să anticipeze finalul. Iar pentru el, odată începute, lucrurile nu se puteau termina decât într-un fel: mâine pe vremea asta vor fi cu toţii dincolo, de cealaltă parte! Pe Chiquitita o aşteptă mamă-sa, iar Sigmund îşi făcuse o datorie sacră din a le revedea împreună. E adevărat, n-o prea avea la suflet pe Karla de când plecase, în toiul nopţii, spunând că se duce să-şi ia ţigări, ca peste şase luni să-i scrie (plicul era desfăcut) că-i recomandă ţigările West, “care nu se compară cu nimic altceva”, uitând că el nu pusese niciodată, dar niciodată ţigara în gură iar dincoace nu mai găseai decât Club, Juwel şi nişte mahorcă bulgărească.

Trecuseră mai bine de cinci luni de când primise scrisoarea de la Karla şi aproape un an de când era călcat regulat de “jene Genossen”, iar el trebuia să le întoarcă periodic vizitele la secţie. De cele mai multe ori pentru a se jura că nu ştie nimic de Karla, şi chiar nu ştia mai mult decât ei, dar – aşa cum avea să-şi dea seama după repetatele Guten Tag, Auf Wiedersehen şi nimic în plus – şi pentru a le dovedi că n-a dispărut la rându-i. Dacă visezi să te evapori, ţineau mereu să-i amintească, să ştim şi noi măcar, ca să te fierbem la foc mic, iar el se făcea că gustă gluma şi totul se termina cu o strângere rece, expeditivă de mână şi cu programarea următoarei vizite la secţie.

Primul lucru pe care l-a făcut după citirea scrisorii de la Karla a fost să se încuie în garaj şi să desfacă cu mişcări de lunatec o sticlă de vodca Gorbatschow, dosită  – nu atât pentru a nu fi suspectat de relaţii cu vesticii, ci mai mult de el însuşi, amânând plăcerea de a o găsi după ce va fi uitat de ea  – în roata de rezervă a micuţului său Trabi albastru. O înghiţitură zdravană, atât i-a trebuit ca să simtă o presiune urgentă, mai degrabă viscerală decât cerebrală, de a face ceva, orice, începând din clipa aceea. Şi atunci, fără să ştie nici el prea clar de ce, s-a apucat să demonteze maşina.

Şase luni, din ziua aceea şi pînă astăzi, piesă cu piesă, şurub cu şurub, garnitură cu garnitură au trecut prin mâinile lui. Le-a curăţat de rugină, le-a uns, le-a înlocuit pe cele care i-ar fi putut ruina planul, le-a modificat acolo unde îi stătea în putere s-o facă mintea lui de inginer mecanic. Treptat, când credea că a a lăsat de tot în urmă şocul pricinuit de Karla, a început să se întrebe pentru ce tot efortul ăsta şi a înţeles că răspunsul era pe undeva, ca un sâmbure doar, în justificarea pe care i-o servea de fiecare dată drăgăstos micuţei Chiquitita pentru absenţele lui repetate din sânul familiei: meşterea o navă cosmică care avea să-i plimbe pe amândoi pe Calea Laptelui, până la cele mai delicioase şi mai fine tablete de ciocolată.

Sticla de Gorbatschow se golise şi ea treptat de-a lungul procesului de dezasamblare-reasamblare, dar cum toata tevatura asta durase ceva timp, lui Sigmund îi era greu să creadă că luciditatea îi scăpase din frâu la un moment sau altul din cauza băuturii. Prevăzator, după fiecare păhărel ascundea sticla mereu în alt cotlon al garajului, aşa încât, nu mai devreme de ieri avu surpriza să o găsească plină pe sfert în cilindrul pompei de picior cu care tocmai se pregătea să umfle roţile. Dându-şi seama că a fost cât pe ce să pompeze în anvelopă cea mai fină spirtoasă vest-germană, îşi zise că n-ar fi rau să-şi momească puţin bidiviul de Zwickau cu gustul libertăţii. Mai luă o gură din neasemuita băutură iar restul, până la fundul sticlei, îl turnă hotărât în rezervor peste amestecul bine dozat de benzină şi ulei, ca să fie într-un ceas bun. Nu credea defel în noroc, dar ultima inghiţitură de votcă îi destupă şi supapele minţii odată cu sinusurile inflamate de atâtea luni petrecute în umezeala garajului, încât acum era dispus să accepte că spiritul lui Leontowitsch l-ar putea ghida în aceeaşi direcţie în care a alergat şi trupul rusului, rupând pământul ca să scape de bolşevici, în ’21, cu tot cu reţeta de distilare a băuturii care avea să-l facă faimos printre berlinezi.

În cele din urma, după ce inspectă pentru ultima oară “reactorul în doi cilindri” – cum dezmierda el sufletul Trabantului – dădu drumul capotei de la o înalţime nu prea mare şi nici prea mică. O intuiţie întinsă pe o fracţiune de secundă stabili dinainte momentul şi înălţimea de la care a eliberat-o, precum şi viteza de detensionare a degetelor care o ţineau suspendată. Unu’, doi, trei şi… clanc! Aerul îi trecu printre degetele răsfirate iar capota sună ca o parafă peste o promisiune facută lui în piatră de Ăl de Sus. S-a închis din prima, e semn că le va reuşi evadarea! Si cu asta… isprăvise. De-acum puteau să se ocupe de bagaje: nişte acte, decoraţiile de război ale bătrânului, câteva hăinuţe de-ale fetei, fotografii, strictul necesar.

În seara aceea îi trecu un gând prin jumătatea trează a minţii, în timp ce somnul se înstăpânise pe cealaltă jumatate: cum ar fi să taie cablurile care acţionau frânele? În fond plănuise sa treaca pe la Charlie, şi era cunoscut că dintre toate, era cel mai puţin aglomerat punct de cotrol. În plus, dimineaţa la 3 când aveau să rupă asfaltul pe Friedrichstrasse, berlinezilor nu prea le arde de plimbare ca să-i stea vreunul în cale. Cel mult va încasa o amendă pentru distrugerea barierei din partea vest-germană, că pe cea din est… s-o ia dracu’!. N-ar fi rău, îşi zise, şi îşi cază politicos ideea în singura cămăruţă de memorie neocupata parşiv de Hypnos, înainte de a închide ochii de tot.

De alături, din “camera roz” de trei pe trei răzbeau până la el câteva acorduri leneşe de la casetofonul Annette, iar el nu mai distinse decât You’re enchained by your own sorrow, In your eyes there is no hope for tomorrow. Întinsă pe patul cu baldachin de muselină şi privind în tavan cu ochii larg deschişi în timp ce casetofonul se încăpăţâna să prindă banda, Chiquitita îşi imagina luminile şerpuitoare ale oraşului, cu puţin înainte de decolare.

01.2010

PRE-TEXTE

Fotojurnalismul, masa si dansul…

Fotografii de nunti mi-au starnit intotdeauna un amestec de admiratie si amuzament. Pe de o parte, e laudabila optiunea lor pentru aceasta – sa-i zic – specializare, dictata, adevarat, si de faptul ca este una din putinele solutii de a castiga un ban dintr-o ocupatie cel mai adesea bagatelizata, dupa spusele lor. Dincolo de asta, e greu de trecut cu vederea cocteilul in care se amesteca echilibristica, la nivel declarativ, intre superdotarea tehnica si pretentiile de artisticitate, peste care vine regia candida din teren, iar la urma, capac, doza de kitsch obligatorie, garantata de subiect: poleiala, rozul de fondanta, simbolistica de bazar, efectele speciale gen PPS din postprocesare. Nu mai insist, exista un documentar recent de un umor pe alocuri rocambolesc pe subiect.

Dintre toti fotografii de nunti, unii imi retin atentia in mod special, si asta pentru ca imi lasa impresia ca se iau oarecum mai in serios decat ceilalti. Prin ce se disting? Prin aceea ca revendica – in Romania deocamdata timid – recunoasterea unui statut aparte, acela de “fotojurnalisti de nunta”. Pana mai ieri majoritatea afisa in vitrina, pe langa experienta masurata in numar de nunti sau albume, calitatea suplimentara de “artist fotograf” tocmai pentru a nu se confunda cu armata de fotografi de ocazie care ia cu asalt inevitabil o nunta. Acum, s-ar parea ca e mai de bon ton sa te recomanzi invocand o titulatura inedita, cu bataie catre un domeniu ceva mai elevat, cu “ism” in coada: “fotojurnalismul de nunta”.

Cat e de reala titulatura sau cat e tichie de margaritar, s-ar putea spune ca il priveste pe cel care o poarta. In orice caz, nu e neaparat o calitate castigata sau recunoscuta de vreun for. Ce se vrea a fi, in definitiv? Pe scurt, o abordare informala, alternativa la foto-regia clasica de nunta.

Denis Reggie, considerat unul dintre initiatorii genului insista pe ce ar trebui sa distinga un fotojurnalist de nunta de ceilalti: prezenta simultan discreta si ubicua a fotografului, martor care nu intervine si nu se implica, apt sa croseteze ulterior o poveste din imagini cat mai naturale, cat mai apropiate de genul documentar. Accentul se pune pe realitatea cruda si pe intentia de a ilustra “obiectiv” evenimentul (presupunand, prin absurd, ca exista “fotografia obiectiva”), pe instantaneul nesimulat.

Afara curentul s-a infiripat prin anii ’80. Actualmente, pe Internet WPA aduna si face cunoscuti cei mai buni fotografi de nunti care corespund criteriilor postulate de Reggie. La noi se aud abia acum cateva voci care isi aroga timid si oarecum mimetic noua abordare in fotografia de nunta. Si faptul ca experienta lor de “fotojurnalisti (nu de simpli fotografi) de nunti” e abia la inceput, ma face sa cred ca isi atribuie cam aprioric (sensul lat.) noua eticheta si o imprumuta cam cu graba… miresei la pat (ca sa nu parasim contextul).

Chestiunea e alta, in definitiv: cat de jurnalist este fotograful de nunta pentru a fi indreptatit sa-si ia auto-acreditarea sau “ecusonul” de fotojurnalist?!

In primul rand, o nunta este mai degraba un eveniment privat. Cu exceptia nuntilor de vip-uri sau mafioti, cele cu bodyguarzi la intrare, toate celelalte daca nu restrictioneaza accesul, cel putin “isi rezerva dreptul de a-si selecta clientela” (cheltuielile nu se calculeaza in functie de “darul” de nunta si invers?). Chiar daca se desfasoara si in spatii publice, o nunta obisnuita nu are parte de publicitate pe canalele publice. Iar pentru ca vorbim de un eveniment privat, in ceea ce-l priveste pe fotograf trebuie sa admitem un consimtamant si o ivitatie prealabile. In ce masura mai poate fi vorba, atunci, de fotojurnalism? Mutatis mutandis, imi imaginez prin absurd un fax pe adresa mai multor redactii: “Buna ziua, invitam un fotograf de la dvs. la Ambasada cutare: pregatim un atentat pentru poimaine, orele 23. Va rugam confirmati la…”

In al doilea rand, cel care comanda aici fotografiile nu este o organizatie (prefer termenul mult mai bombasticului “institutie”) de media: o publicatie, o televiziune sau o agentie de stiri. Iar fotografiile care rezulta nu servesc informarii publicului larg, ca in fotojurnalismul clasic. Comanditarul este acelasi care organizeaza evenimentul, participa la el si se lasa (printre altii) fotografiat iar fotografiile pe care le primeste vor circula intotdeauna intr-un cerc restrans: prieteni, familie, colegi.

In al treilea rand, ce este o nunta, daca nu o ceremonie cu desfasurator?! Una care are loc la o data precisa, intr-un interval orar aproximativ, dupa o schema prestabilita si fara prea mari variatiuni (pana si episodul cu furatul miresei se descalifica la capitolul originalitate: imi amintesc de o seara in care scuarul de la Arcul de Triumf era un fel de Obor al telefoanelor – a se citi mireselor – furate din Bucuresti). Si atunci, desfasuratorul n-ar trebui sa usureze munca “fotojurnalistului” de nunta? In schimb, care sunt evenimentele la care participa fotojurnalistul de presa si care curg dupa un program? Cine a auzit de razboaie, greve, incendii sau inundatii cu orar prestabilit? Nu mai pun problema riscurilor implicite, ar insemna sa intru pe un teritoriu complet strain unui “fotojurnalist de nunta”.

E la fel de adevarat ca un fotograf de presa acopera si meciuri de fotbal, intalniri oficiale, festivitati publice si alte evenimente cu program, si poate si cu alura de ceremonial. S-ar putea sa fie, in schimb, dimensiunealight a meseriei lor, cu siguranta mai agreabila, chiar daca mai putin interesanta pentru ei, pentru editori, pentru privitori.

Se va spune ca dincolo de schema  prestabilita, fiecare nunta este diferita in detalii si ca neprevazutul e mana cereasca a oricarui fotograf inspirat. Si ca fotojurnalistul de nunta se prevaleaza tocmai de aceste momente inedite pentru a–si muta subiectul de pe fagasul banalei fotografii de nunta pe cel al mult mai pretentiosului “fotojurnalism de nunta”. O pseudojustificare in fond, pentru ca asta nu-l face pe fotograful de nunti mai jurnalist. Poate mai fin observator, mai vigilent si in cel mai fericit caz, mai interesant pentru un client ceva mai destupat si mai nonconformist.

De unde pana unde atunci, la noi in special, acest “fotojurnalism de nunta”? Sa fie, printre altele, dintr-un calcul simplu, mercantil, care exclude bataile de cap cu episodul poze-de-studio: spatiu, lumini, fundaluri s.a.? Ma-ndoiesc ca e doar atat, dotarea tehnica si cheltuielile ar trebui sa pipereze tariful practicat. Sa fie – asa cum imi sugereaza un prieten fotojurnalist – pentru a justifica un produs pe care clientul l-ar putea percepe la prima vedere ca fiind cu defecte: imagini blurate, miscate, luminate bizar (e adevarat, fotojurnalism fara un strop de dramatism nu e fotojurnalism)?. Sau, mai degraba, din dorinta de a opune rezistenta unei perceptii autohtone cam revolute sau cu minus despre ce inseamna a fi fotograf? Si de ce ar fi o simpla titulatura cu steif capabila sa rastoarne o imagine atat de bine infipta in mentalul colectiv?

Fotograful si pescarii

Cosmin Bumbut intr-un interviu, dupa lansarea revistei Punctum, despre potentialii ei cititori: „Poate sa o citeasca absolut oricine, inclusiv fotografii amatori, tehnicisti, “pescari”.”

Pescari… In ce sens? Las deocamdata nedumerirea deoparte si pun eticheta pe seama faptului ca un interviu te plaseaza, in momentele in care il dai, nolens volens pe un piedestal, fie el si de circumstanta. Iar la inaltime un cuvant ceva mai sibilinic face parte din firescul acestei situationem.

Nu e foarte limpede daca amatorii sunt tot una cu tehnicistii si „pescarii” sau daca fiecare dintre cele trei categorii e alta mancare de peste raportat la celelalte doua. Adica daca avem o enumerare sau un soi de declinare. Si mai ales, ce vrea sa insemne „pescarul”/”pescarii”, presupunand – cum altfel? – ca se refera la o anumita categorie de fotografi.

Ceva mai jos in interviu, un prim indiciu: “Toata lumea vrea sa fie fotograf la fel cum toata lumea vrea sa fie pescar pentru ca undita e frumoasa si lunga” In aparenta lamuritor, pentru ca trebuie sa recunosc, in materie de orice, nu numai de fotografie, daca amatorii se confunda cu „toata lumea”, nu toti impatimitii de tehnica cad in patima fetisismului pentru tehnica lor. Dar mergem mai departe si aflam ca „Restul aparatelor (cu exceptia Leica – n.m.) te fac sa fii “pescar”, te fac sclavul tehnicii. Leica e un aparat foarte prietenos. Faci ce vrei tu, nu ce vrea el”. De unde vroiam sa exclud mai devreme ambele sensuri, ma vad nevoit sa le accept pe amandoua si sa o includ si pe a treia: pe seama fotografului „pescar” ar trebui sa punem un mix de diletantism cu un tehnicism exagerat, care aluneca adesea in fetisism. Daca l-am inteles cum trebuie pe Cosmin.

In ipoteza ca intrebarile nu a fost trimise inainte intervievatului, cred ca ar trebui sa admitem ca nimeni nu repeta o figura de stil intr-o discutie pseudo-formala, asa cum este un interviu, daca nu crede in ea de mai multa vreme, daca nu vine cu ea de acasa. Ceea ce ma face sa ma intreb, firesc: cat adevar e in ea, si mai ales, cat e de potrivita in contextul fotografiei, atat timp cat nu vine de la un fotograf oarecare?

Se pot intui multe asemanari intre fotografi si pescari (sau vanatori), categorii in aparenta fara nicio legatura. Plecand de la cele de vocabular („a prinde”, „a captura”), pana la cele de comportament (pregatirile, cautarile, panda, shooting-ul) sau care tin de o recuzita ceva mai abstracta (sansa, experienta, Momentul). Diferentele, in schimb, n-ar merita neglijate daca s-ar dori o justa portretizare a fiecareia dintre parti. Iar unele nuante pot schimba spectaculos optica.

Nu trebuie sa fii in egala masura pescar si fotograf, nu trebuie nici macar sa excelezi in amandoua ocupatiile ca sa-ti faci o imagine cat de cat fidela despre fiecare. Dar pentru cine s-a molipsit de „microbul” pescuitului si a facut chiar si o forma usoara de „boala” sau pur si simplu a avut ocazia sa observe fenomenul la rece, fara prejudecati, o observatie de bun simt ar fi urmatoarea: un pescar fara capturi e un nonsens. Niciun pescar nu va mai pescui a doua, a treia sau a n-a oara daca n-a prins ceva prima data. Pescuitul ca pasiune e conditionat de o reusita timpurie. Cu cat aceasta vine mai repede, cu atat are si pasiunea sanse sa se infiripe. Un esec repetat duce la abandon, pentru ca nu-mi pot imagina ca ar fi cineva in stare sa mearga la pescuit de nenumarate ori doar de dragul pescuitului. Indiferent daca il privim ca pe mijloc de procurare a hranei, asa cum a si fost initial, sau ca pe un sport in prezent, in ambele cazuri trebuie sa admitem un efort in vederea unor rezultate/performante. De cealalta parte, fotografiatul (la amatori) nu e conditionat obligatoriu de o finalitate. Nu tine nici de foame, iar marea majoritate a posesorilor de aparate nici macar nu aspira la un podium, lauri, scoruri, medalii.

Pescuitul fara capturi, recte pesti cat mai mari sau mai numerosi, nu e pescuit. Nu e, pur si simplu. Nu exista pescar, in masura in care detine niste scule de pescuit de ceva vreme, fara nicio captura la activ. De ce un pescar nu se fotografiaza niciodata cu lansetele, unditele sau mulinetele lui?! Si de ce se posteaza tantos in fata aparatului impingand mereu un peste in prim plan? In cealalta tabara, e mai mult decat evident ca exista fotografi cu scule de fotografiat si atat. De ce multele lor autoportrete ni-i arata cu aparatul in “pozitie de tragere”, eventual catre noi?! Nu mai pun la socoteala cazurile usor suspecte, mai ales in spatiul virtual, in care imaginea de profil sau mai degraba “avatarul” ne arata nici mai mult, nici mai putin decat o camera foto oarecare (nu si in opinia lor, sunt convins).

Multi fotografi amatori se identifica in sinea lor cu tehnica (sau marca, dar asta e alta discutie) peste care sunt stapani (in facturi, nu neaparat sub aspect teoretic sau al praxisului, iarasi alta discutie). Nu si pescarii amatori. Cel putin, nu la fel de fatis si cu atata fan-atism. Doi amatori experimentati care initiaza un oarecare diletant, Corneliu, in tainele rotativelor, gramajelor, mulinetei Shakespeare s.a. sunt doar personaje de film. “Monstrul” e cel ravnit, dincolo de admiratia fiecaruia pentru sculele celulialt.

Mesaj de la un “telespectator”: pescarii pierd pe apa sambetei cam jumatate din instrumentele de pescuit in care investesc, in general cele mici (fire, carlige, plute, greutati, momeli artificiale) si isi asuma acest risc cand dau banii pe ele. Daca e adevarat, cu atat mai putin se justifica atasamentul pescarului fata de scule.

Deosebirile nu se opresc aici si merita amintite si altele, nu mai putin lipsite unele chiar mai de substanta. Fotograful, de pilda, are o legatura directa, senzoriala cu subiectul sau pe toata durata – fie ea si a o mia parte dintr-o secunda – capturarii (stiu ca puristii vor simti nevoia sa distinga folosirea unui aparat cu telemetru de unul reflex, al doilea obturand vederea in intervalul de timp dedicat expunerii, dar in esenta e vorba de acelasi lucru). Pe celalalt, in schimb, il separa intotdeauna o adancime si o distanta de captura lui (Pescarii mai glumesc uneori unii pe seama nenorocului celorlalti, recomandandu-si sa pescuiasca acasa, in acvariu –foarte sugestiv, de altfel, pentru rolul ne-pre-vazutului din ale pescuitului) A pescui e ca si cum ai fotografia bazandu-se pe toate celelalte simturi, mai putin pe vaz. Vazul nu-l ajuta pe pescar sa-si masoare direct captura si sa hotarasca daca merita ca aceasta sa devina sau nu captura, ca pe fotograf. Intr-un fel, fotograful crede numai daca vede, pescarul crede si daca nu vede.

In alta ordine de idei, captura pescarului e masurabila obiectiv, in vreme ce subiectul fotografului nu se masoara in centimetri, kilograme sau raritatea exemplarului. Nu e loc de negociere in ceea ce priveste captura primului, pe cand a celuilalt e oricand si oricat discutabila, invocandu-se de fiecare data “subiectivitatea”.

Daca lucrurile stau asa, avand in vedere multele comparatii dintre fotografie, pe de o parte, si pescuit (sau vanatoare) pe de alta parte, de ce nu avem, in fond, legende sau povesti despre capturi fotografice, si de ce abunda pescuitul (sau vanatoarea) in fabulatie si imaginar? De ce nu se inventeaza nimic pe seama unor lucruri nemasurabile, cum sunt subiectele fotografice sau fotografiile, si de ce prefera lumea sa nascoceasca scenarii care mai de care mai elucubrante si mai patimase pe seama a ceva de facto palpabil si cuantificabil?  Raspunsul ar trebui cautat, probabil, intr-un registru oarecum distinct (tinand de permanenta/perisabilul “capturii”, dar nu acum si aici).

Fragmentarium

Skeen