Protected: adv.

Atsushi

“Proiect” de fotojurnalism narativ pentru Cursul de fotojurnalism organizat de Andrei Pungovschi si CJI, martie-mai 2010.

Andreea

Multumiri:

Andreei Blanatui

si celorlalti care m-au suportat: Alina, Eveline, Floriana & Tressy, Georgiana, Marius, Raluca, Anca s.a.

Nu in ultimul rand, lui V., pentru camera.

Nicolae Purcarea

POZE CU DEDICATIE

Martalogu

(fotografie de Ion Andrei Barbu )

În papuci de casă şi cu un halat din molton roşu-spălăcit aruncat pe umeri, B. se postă puţin adus de spate şi cam ţeapăn în faţa ferestrei. Îşi lăsă privirea s-alunece – făcea parte din tabietul de dimineaţă – peste acoperişuri de tablă spoite cu grund, lucarne ca nişte orbite scobite de ochi şi luminatoare în culori leşinate, până la stâlpii de cale ferata ai Gării de Nord. Ca să mai alunge somnul procedă ca de obicei, ciupi scurt de câteva ori, când cu pleoapa stângă, când cu dreapta, intr-o ordine numai de el ştiută firele de 20 KVolţi dintre stâlpi ca pe nişte strune de chitară. Cablurile vibrară, şi ca de fiecare dată la ora aceea, călătorii din trenurile care intrau sau ieşeau din gară primiră oscilaţia de tensiune cu un gol în stomac, şi dăi şi injură la infrastructura obosită, la ministrul corupt al transportului şi la şeful statului.

În dimineaţa aceea s-a trezit cu o lehamite egală cu cea din ziua de ieri, de alaltăieri şi din toate zilele din urmă, nimic nou în privinţa asta. Privea absent, ca pentru el, pe fereastra de la mansardă de câteva minute bune, când îl scutură din starea lui o izbitură hotărâtă în geam, dar îndeajuns de delicată ca să nu provoace nici un dezastru. Ţe faţi mă, derbedeule, pielea ta a dracu’!, simulă el teatral surpriza când Martalogu, motanul lui răsărit de aiurea lovi ca un berbec cu fruntea în geam ca să fie lăsat să intre. B. ascuţea strident câteva consoane în momentele acelea ştiind ca au puterea de a sfredeli sticla şi de a-i provoca motanului un arc voltaic care se transmitea de la mustăţi până peste urechi şi mai departe, pe spinarea arcuită drept la fudulii, iar de-acolo, pe verticală, accelerat, până în vârful cozii. Putea să jure că de multe ori, noaptea, pe întuneric, îi ieşea atât de bine încât nici nu mai era nevoie să aprindă lumina pentru un dus-întors de nevoie, la baie. Câteva cuvinte ca astea din loc în loc pe traseu şi erau suficiente scânteile care săreau din blana felinei, lovită subit de aceleaşi necesităţi ca şi stăpân’su.

Când s-a strecurat înauntru, Martalogu miorlăia puţin cam isteric şi cu o ranchiună faţişă pentru noaptea aceea în care fusese uitat afară, deşi nu era nici prima dată şi nici sigur că nu şi-o petrecuse prin vecini, la vreo cucoană în poală.

De la fereastră a aterizat direct pe masă, şi de acolo fix pe singurul taburet din cameră, cu o precizie şi iuţeală care-l făceau pe B. să-şi recunoască obişnuita capitulare matinală în faţa pretendentului la scaun. Dar mă rog, puteai să-i refuzi ceva lui Martalogu?! Mai ales că, atunci când era vorba de micul dejun, ceasul biologic al “specimenului” funcţiona cu o precizie inexplicabilă pentru o creatură fără nici o altă grijă decât a stomacului. Şi trebuie spus că B. nu reuşea, ca tot omu’ să se trezească în fiecare dimineaţă cu cinci sau zece minute înaintea zornăitului răguşit al ceasului, în schimb Martalogu se înfiinţa de fiecare dată la masă, indiferent unde înnopta, la câteva secunde, nu mai mult de un minut după ce B. deschidea borcanul de marinată sau o conservă de peşte, ca în dimineaţa aceea.

Ştiindu-i năravul, B. primi muştruluiala tărcatului cu o indiferenţă bine stăpânită. Dovadă că, văzându-se stăpân pe taburet, Martalogu se ştiu imediat la fel de stăpân şi pe situaţie şi în scurt timp se calmă. Întins acolo, pe scăunelul capitonat cu pâslă şi o imitaţie de catifea din talcioc, pentru cine nu l-ar fi cunoscut părea oarecum sedat, dar nu atât de căldura peste care dăduse înăuntru, cât de promisiunea nemărturisită că va plimba în scurt timp cu limba cutia de sardele goală de colo-colo pe pardoseală, străduindu-se s-o facă lună la interior. Trebuia doar sa aibă răbdare, multa răbdare, şi să nu slăbească din ochi o secundă conserva. Un moment de neatenţie şi ar fi fost prea târziu ca să-l mai convingă pe B. – un puturos din fire şi un zgârcit şi jumătate, mai mult din indolenţă când era vorba de un mărunt gest de mizericordie – să caute în tomberonul de tablă cu capacul mai greu ca o lespede de mormânt, ca să-i restituie lui cutia. Lui, adică „corciturii de maidanez cu tomberonez” care-i încălzea ceafa şi şalele rebegite şi veşnic meteosensibile, în orice caz ceva mai tandru şi parcă mai uman decât pătura de caşmir cu imprimeuri gen pete de leopard, dar ciupită de molii şi duhnind a naftalină ieftină de la Metalo-Casnice.

O rafală de vânt scutură sănătos geamurile prinse în câteva ţinte de cercevele şi-i trezi pe amândoi din visare. Ca să pună ceva în gură, B. trebuia să-şi aducă acum ceva pe care să stea, nici el nu prea mai ştia ce şi de unde. În orice caz, nu se cădea să-şi detroneze animalul de companie, odată dreptul acestuia confirmat iar Martalogu nu s-ar fi lăsat ras de pe scaun fără să provoace un al doilea tsunami de jelanii şi proteste pe limba lui. În realitate, motivul principal era mult mai la îndemână. Era chiar sub nasul lor şi, ca să spunem aşa, amândoi ţineau cu dinţii de el: sardinele în sos tomat.

B. se scărpină gânditor în barbă cu dinţii furculiţei, neştiind ce sa facă. Martalogu lăsat singur în camera ar fi însemnat un mic dejun exclusiv vegetarian pentru că lui nu i-ar fi rămas decât praful de pe tobă: un măr ionatan şi două felii de pîine. În fine, ce-o fi o fi… Prea multă bătaie de cap, prea puţină mâncare-n stomac îşi zise B. şi aşeză tacticos furculiţa pe feliile de pâine, după care ieşi să caute un scaun sau ce-o găsi având grijă să ţintuiască înainte motanul de taburet cu o privire ascuţită, egală cu un avertisment.

Când a ieşit pe uşă, B. a mai apucat doar să-l audă pe Martalogu cum începe să toarcă şi i se păru că motoraşul acela de sub capota de blană devine din ce în ce mai insistent pe masură ce-l lăsa tot mai în spate. De bună seamă, ăsta nu era decât un alt truc al “împieliţatului”, pesemne pentru a se face auzit cu aceeaşi intensitate indiferent de distanţa care îi despărţea, ca să nu trezească bănuiala că i-ar putea trece ceva duşmănos prin cap.

Nu ştim dacă lucrurile ar fi stat la fel sau ar fi luat neobişnuita turnură pe care au şi luat-o în definitiv după aceea, dacă B. alegea la fel de bine să ramână. Cert e că Martalogu nu putea fi acuzat decât hain şi nejustificat pentru ce s-a întâmplat, pentru că nu a mişcat nici măcar o unghie, ca să nu spunem deget, cât a rămas să aştepte pe taburet, torcând cu o sfioşenie demnă de o fată de măritat. Torcea, aşadar, în acelaşi loc, la început cum sfârâie mocnit cafeaua turcească pe nisip, pe urmă din ce în ce mai tare, ca un apucat, iar scaunul de sub el a început să danseze un step epileptic, de Fred Astaire decrepit şi asta numai pentru că avea un picior mai scurt, geamurile să tremure febril în cercevele, sticlele de plastic goale să se legene şi cadă ca nişte haimanale bete, paharele să se dea cap în cap iar grătarul de feliat pâine pe care era şi conserva de peşte să vibreze în ton cu restul lucrurilor din mansardă şi să se deplaseze puţin câte puţin peste muchia mesei de lemn roasă de cari şi cu furnirul scorojit de la ultima inundaţie, mai-mai să-i cadă bietului Martalogu în cap…

Chiquitita

(Fotografie de Andrei Bacoşcă)

Când a pus capul pe pernă, Sigmund a început să refacă în gând, pas cu pas, filmul pregătirilor din seara aceea. Avu tendinţa să pună geană peste geană, de oboseală, dar cum cele gândite de el în momentele acelea n-ar fi fost chiar pe placul… cui nu trebuie, redeschise ochii în grabă. Era mai bine aşa, avea sentimentul că putea controla, oarecum, situaţia. Dacă cineva l-ar fi urmărit, de undeva, de la fereastră, prin gaura cheii sau din cine ştie ce obiect de prin casă, aşa cum mai auzise că se face, jocul globilor oculari pe sub pleoape în timp ce vizualiza mental (a câta oară?!) scenariul evadării ar fi dat de bănuit, cu siguranţă.

De unde să inceapă…? De oriunde, în niciun caz! Când trebuie, nu te joci cu detaliile şi nu laşi nimic la voia-ntâmplării. De la “cheie-contact” îi veni din senin să spună, şi abia se stăpâni să nu zâmbească cu toată faţa. Îşi imagină gestul scurt, precis, de mecanism elveţian al încheieturii mâinii răsucind cheia şi simţi adrenalina cum bate accelerat darabana în timpane, anticipând cum se vor cabra ca la un semn cei 23 CP din fabrică, plus alţi 3 adăugaţi de el, după modificarea carburatorului. De reuşita primului gest – declanşarea scânteii responsabilă de primul du-te-vino al pistoanelor – simţea că atârna totul: cele 22 de minute (cu o eroare rezonabilă de ± 15 secunde, după toate calculele) ale cursei, străpungerea punctului de control, viitorul lui, al parinţilor lui şi al Chiquititei, cum o alinta pe fetiţa lui din a doua căsătorie.

La naiba cu înţelepciunea populară, e puţin probabil, îşi spuse, ca Aller Anfang ist schwer să fi răsărit dintr-o minte chibzuită şi cu adevărat germană! Dacă-ţi planifici îndelung un lucru, faci calcule şi probe, n-are cum să ţi se pară greu începutul, sfertul, treimea, jumătatea sau întregul. Şi în plus, începutul e greu întotdeauna pentru cei care nu au curaj să anticipeze finalul. Iar pentru el, odată începute, lucrurile nu se puteau termina decât într-un fel: mâine pe vremea asta vor fi cu toţii dincolo, de cealaltă parte! Pe Chiquitita o aşteptă mamă-sa, iar Sigmund îşi făcuse o datorie sacră din a le revedea împreună. E adevărat, n-o prea avea la suflet pe Karla de când plecase, în toiul nopţii, spunând că se duce să-şi ia ţigări, ca peste şase luni să-i scrie (plicul era desfăcut) că-i recomandă ţigările West, “care nu se compară cu nimic altceva”, uitând că el nu pusese niciodată, dar niciodată ţigara în gură iar dincoace nu mai găseai decât Club, Juwel şi nişte mahorcă bulgărească.

Trecuseră mai bine de cinci luni de când primise scrisoarea de la Karla şi aproape un an de când era călcat regulat de “jene Genossen”, iar el trebuia să le întoarcă periodic vizitele la secţie. De cele mai multe ori pentru a se jura că nu ştie nimic de Karla, şi chiar nu ştia mai mult decât ei, dar – aşa cum avea să-şi dea seama după repetatele Guten Tag, Auf Wiedersehen şi nimic în plus – şi pentru a le dovedi că n-a dispărut la rându-i. Dacă visezi să te evapori, ţineau mereu să-i amintească, să ştim şi noi măcar, ca să te fierbem la foc mic, iar el se făcea că gustă gluma şi totul se termina cu o strângere rece, expeditivă de mână şi cu programarea următoarei vizite la secţie.

Primul lucru pe care l-a făcut după citirea scrisorii de la Karla a fost să se încuie în garaj şi să desfacă cu mişcări de lunatec o sticlă de vodca Gorbatschow, dosită  – nu atât pentru a nu fi suspectat de relaţii cu vesticii, ci mai mult de el însuşi, amânând plăcerea de a o găsi după ce va fi uitat de ea  – în roata de rezervă a micuţului său Trabi albastru. O înghiţitură zdravană, atât i-a trebuit ca să simtă o presiune urgentă, mai degrabă viscerală decât cerebrală, de a face ceva, orice, începând din clipa aceea. Şi atunci, fără să ştie nici el prea clar de ce, s-a apucat să demonteze maşina.

Şase luni, din ziua aceea şi pînă astăzi, piesă cu piesă, şurub cu şurub, garnitură cu garnitură au trecut prin mâinile lui. Le-a curăţat de rugină, le-a uns, le-a înlocuit pe cele care i-ar fi putut ruina planul, le-a modificat acolo unde îi stătea în putere s-o facă mintea lui de inginer mecanic. Treptat, când credea că a a lăsat de tot în urmă şocul pricinuit de Karla, a început să se întrebe pentru ce tot efortul ăsta şi a înţeles că răspunsul era pe undeva, ca un sâmbure doar, în justificarea pe care i-o servea de fiecare dată drăgăstos micuţei Chiquitita pentru absenţele lui repetate din sânul familiei: meşterea o navă cosmică care avea să-i plimbe pe amândoi pe Calea Laptelui, până la cele mai delicioase şi mai fine tablete de ciocolată.

Sticla de Gorbatschow se golise şi ea treptat de-a lungul procesului de dezasamblare-reasamblare, dar cum toata tevatura asta durase ceva timp, lui Sigmund îi era greu să creadă că luciditatea îi scăpase din frâu la un moment sau altul din cauza băuturii. Prevăzator, după fiecare păhărel ascundea sticla mereu în alt cotlon al garajului, aşa încât, nu mai devreme de ieri avu surpriza să o găsească plină pe sfert în cilindrul pompei de picior cu care tocmai se pregătea să umfle roţile. Dându-şi seama că a fost cât pe ce să pompeze în anvelopă cea mai fină spirtoasă vest-germană, îşi zise că n-ar fi rau să-şi momească puţin bidiviul de Zwickau cu gustul libertăţii. Mai luă o gură din neasemuita băutură iar restul, până la fundul sticlei, îl turnă hotărât în rezervor peste amestecul bine dozat de benzină şi ulei, ca să fie într-un ceas bun. Nu credea defel în noroc, dar ultima inghiţitură de votcă îi destupă şi supapele minţii odată cu sinusurile inflamate de atâtea luni petrecute în umezeala garajului, încât acum era dispus să accepte că spiritul lui Leontowitsch l-ar putea ghida în aceeaşi direcţie în care a alergat şi trupul rusului, rupând pământul ca să scape de bolşevici, în ’21, cu tot cu reţeta de distilare a băuturii care avea să-l facă faimos printre berlinezi.

În cele din urma, după ce inspectă pentru ultima oară “reactorul în doi cilindri” – cum dezmierda el sufletul Trabantului – dădu drumul capotei de la o înalţime nu prea mare şi nici prea mică. O intuiţie întinsă pe o fracţiune de secundă stabili dinainte momentul şi înălţimea de la care a eliberat-o, precum şi viteza de detensionare a degetelor care o ţineau suspendată. Unu’, doi, trei şi… clanc! Aerul îi trecu printre degetele răsfirate iar capota sună ca o parafă peste o promisiune facută lui în piatră de Ăl de Sus. S-a închis din prima, e semn că le va reuşi evadarea! Si cu asta… isprăvise. De-acum puteau să se ocupe de bagaje: nişte acte, decoraţiile de război ale bătrânului, câteva hăinuţe de-ale fetei, fotografii, strictul necesar.

În seara aceea îi trecu un gând prin jumătatea trează a minţii, în timp ce somnul se înstăpânise pe cealaltă jumatate: cum ar fi să taie cablurile care acţionau frânele? În fond plănuise sa treaca pe la Charlie, şi era cunoscut că dintre toate, era cel mai puţin aglomerat punct de cotrol. În plus, dimineaţa la 3 când aveau să rupă asfaltul pe Friedrichstrasse, berlinezilor nu prea le arde de plimbare ca să-i stea vreunul în cale. Cel mult va încasa o amendă pentru distrugerea barierei din partea vest-germană, că pe cea din est… s-o ia dracu’!. N-ar fi rău, îşi zise, şi îşi cază politicos ideea în singura cămăruţă de memorie neocupata parşiv de Hypnos, înainte de a închide ochii de tot.

De alături, din “camera roz” de trei pe trei răzbeau până la el câteva acorduri leneşe de la casetofonul Annette, iar el nu mai distinse decât You’re enchained by your own sorrow, In your eyes there is no hope for tomorrow. Întinsă pe patul cu baldachin de muselină şi privind în tavan cu ochii larg deschişi în timp ce casetofonul se încăpăţâna să prindă banda, Chiquitita îşi imagina luminile şerpuitoare ale oraşului, cu puţin înainte de decolare.

Martalogu

(Fotografie de Ion Andrei Barbu)

În papuci de casă şi cu un halat din molton roşu-spălăcit aruncat pe umeri, B. se postă puţin adus de spate şi cam ţeapăn în faţa ferestrei. Îşi lăsă privirea s-alunece – făcea parte din tabietul de dimineaţă – peste acoperişuri de tablă spoite cu grund, lucarne ca nişte orbite scobite de ochi şi luminatoare în culori leşinate, până la stâlpii de cale ferata ai Gării de Nord. Ca să mai alunge somnul procedă ca de obicei, ciupi scurt de câteva ori, când cu pleoapa stângă, când cu dreapta, intr-o ordine numai de el ştiută firele de 20 KVolţi dintre stâlpi ca pe nişte strune de chitară. Cablurile vibrară, şi ca de fiecare dată la ora aceea, călătorii din trenurile care intrau sau ieşeau din gară primiră oscilaţia de tensiune cu un gol în stomac, şi dăi şi injură la infrastructura obosită, la ministrul corupt al transportului şi la şeful statului.

În dimineaţa aceea s-a trezit cu o lehamite egală cu cea din ziua de ieri, de alaltăieri şi din toate zilele din urmă, nimic nou în privinţa asta. Privea absent, ca pentru el, pe fereastra de la mansardă de câteva minute bune, când îl scutură din starea lui o izbitură hotărâtă în geam, dar îndeajuns de delicată ca să nu provoace nici un dezastru. Ţe faţi mă, derbedeule, pielea ta a dracu’!, simulă el teatral surpriza când Martalogu, motanul lui răsărit de aiurea lovi ca un berbec cu fruntea în geam ca să fie lăsat să intre. B. ascuţea strident câteva consoane în momentele acelea ştiind ca au puterea de a sfredeli sticla şi de a-i provoca motanului un arc voltaic care se transmitea de la mustăţi până peste urechi şi mai departe, pe spinarea arcuită drept la fudulii, iar de-acolo, pe verticală, accelerat, până în vârful cozii. Putea să jure că de multe ori, noaptea, pe întuneric, îi ieşea atât de bine încât nici nu mai era nevoie să aprindă lumina pentru un dus-întors de nevoie, la baie. Câteva cuvinte ca astea din loc în loc pe traseu şi erau suficiente scânteile care săreau din blana felinei, lovită subit de aceleaşi necesităţi ca şi stăpân’su.

Când s-a strecurat înauntru, Martalogu miorlăia puţin cam isteric şi cu o ranchiună faţişă pentru noaptea aceea în care fusese uitat afară, deşi nu era nici prima dată şi nici sigur că nu şi-o petrecuse prin vecini, la vreo cucoană în poală.

De la fereastră a aterizat direct pe masă, şi de acolo fix pe singurul taburet din cameră, cu o precizie şi iuţeală care-l făceau pe B. să-şi recunoască obişnuita capitulare matinală în faţa pretendentului la scaun. Dar mă rog, puteai să-i refuzi ceva lui Martalogu?! Mai ales că, atunci când era vorba de micul dejun, ceasul biologic al “specimenului” funcţiona cu o precizie inexplicabilă pentru o creatură fără nici o altă grijă decât a stomacului. Şi trebuie spus că B. nu reuşea, ca tot omu’ să se trezească în fiecare dimineaţă cu cinci sau zece minute înaintea zornăitului răguşit al ceasului, în schimb Martalogu se înfiinţa de fiecare dată la masă, indiferent unde înnopta, la câteva secunde, nu mai mult de un minut după ce B. deschidea borcanul de marinată sau o conservă de peşte, ca în dimineaţa aceea.

Ştiindu-i năravul, B. primi muştruluiala tărcatului cu o indiferenţă bine stăpânită. Dovadă că, văzându-se stăpân pe taburet, Martalogu se ştiu imediat la fel de stăpân şi pe situaţie şi în scurt timp se calmă. Întins acolo, pe scăunelul capitonat cu pâslă şi o imitaţie de catifea din talcioc, pentru cine nu l-ar fi cunoscut părea oarecum sedat, dar nu atât de căldura peste care dăduse înăuntru, cât de promisiunea nemărturisită că va plimba în scurt timp cu limba cutia de sardele goală de colo-colo pe pardoseală, străduindu-se s-o facă lună la interior. Trebuia doar sa aibă răbdare, multa răbdare, şi să nu slăbească din ochi o secundă conserva. Un moment de neatenţie şi ar fi fost prea târziu ca să-l mai convingă pe B. – un puturos din fire şi un zgârcit şi jumătate, mai mult din indolenţă când era vorba de un mărunt gest de mizericordie – să caute în tomberonul de tablă cu capacul mai greu ca o lespede de mormânt, ca să-i restituie lui cutia. Lui, adică „corciturii de maidanez cu tomberonez” care-i încălzea ceafa şi şalele rebegite şi veşnic meteosensibile, în orice caz ceva mai tandru şi parcă mai uman decât pătura de caşmir cu imprimeuri gen pete de leopard, dar ciupită de molii şi duhnind a naftalină ieftină de la Metalo-Casnice.

O rafală de vânt scutură sănătos geamurile prinse în câteva ţinte de cercevele şi-i trezi pe amândoi din visare. Ca să pună ceva în gură, B. trebuia să-şi aducă acum ceva pe care să stea, nici el nu prea mai ştia ce şi de unde. În orice caz, nu se cădea să-şi detroneze animalul de companie, odată dreptul acestuia confirmat iar Martalogu nu s-ar fi lăsat ras de pe scaun fără să provoace un al doilea tsunami de jelanii şi proteste pe limba lui. În realitate, motivul principal era mult mai la îndemână. Era chiar sub nasul lor şi, ca să spunem aşa, amândoi ţineau cu dinţii de el: sardinele în sos tomat.

B. se scărpină gânditor în barbă cu dinţii furculiţei, neştiind ce sa facă. Martalogu lăsat singur în camera ar fi însemnat un mic dejun exclusiv vegetarian pentru că lui nu i-ar fi rămas decât praful de pe tobă: un măr ionatan şi două felii de pîine. În fine, ce-o fi o fi… Prea multă bătaie de cap, prea puţină mâncare-n stomac îşi zise B. şi aşeză tacticos furculiţa pe feliile de pâine, după care ieşi să caute un scaun sau ce-o găsi având grijă să ţintuiască înainte motanul de taburet cu o privire ascuţită, egală cu un avertisment.

Când a ieşit pe uşă, B. a mai apucat doar să-l audă pe Martalogu cum începe să toarcă şi i se păru că motoraşul acela de sub capota de blană devine din ce în ce mai insistent pe masură ce-l lăsa tot mai în spate. De bună seamă, ăsta nu era decât un alt truc al “împieliţatului”, pesemne pentru a se face auzit cu aceeaşi intensitate indiferent de distanţa care îi despărţea, ca să nu trezească bănuiala că i-ar putea trece ceva duşmănos prin cap.

Nu ştim dacă lucrurile ar fi stat la fel sau ar fi luat neobişnuita turnură pe care au şi luat-o în definitiv după aceea, dacă B. alegea la fel de bine să ramână. Cert e că Martalogu nu putea fi acuzat decât hain şi nejustificat pentru ce s-a întâmplat, pentru că nu a mişcat nici măcar o unghie, ca să nu spunem deget, cât a rămas să aştepte pe taburet, torcând cu o sfioşenie demnă de o fată de măritat. Torcea, aşadar, în acelaşi loc, la început cum sfârâie mocnit cafeaua turcească pe nisip, pe urmă din ce în ce mai tare, ca un apucat, iar scaunul de sub el a început să danseze un step epileptic, de Fred Astaire decrepit şi asta numai pentru că avea un picior mai scurt, geamurile să tremure febril în cercevele, sticlele de plastic goale să se legene şi cadă ca nişte haimanale bete, paharele să se dea cap în cap iar grătarul de feliat pâine pe care era şi conserva de peşte să vibreze în ton cu restul lucrurilor din mansardă şi să se deplaseze puţin câte puţin peste muchia mesei de lemn roasă de cari şi cu furnirul scorojit de la ultima inundaţie, mai-mai să-i cadă bietului Martalogu în cap…

Fotojurnalismul, masa si dansul…

Fotografii de nunti mi-au starnit intotdeauna un amestec de admiratie si amuzament. Pe de o parte, e laudabila optiunea lor pentru aceasta – sa-i zic – specializare, dictata, adevarat, si de faptul ca este una din putinele solutii de a castiga un ban dintr-o ocupatie cel mai adesea bagatelizata, dupa spusele lor. Dincolo de asta, e greu de trecut cu vederea cocteilul in care se amesteca echilibristica, la nivel declarativ, intre superdotarea tehnica si pretentiile de artisticitate, peste care vine regia candida din teren, iar la urma, capac, doza de kitsch obligatorie, garantata de subiect: poleiala, rozul de fondanta, simbolistica de bazar, efectele speciale gen PPS din postprocesare. Nu mai insist, exista un documentar recent de un umor pe alocuri rocambolesc pe subiect.

Dintre toti fotografii de nunti, unii imi retin atentia in mod special, si asta pentru ca imi lasa impresia ca se iau oarecum mai in serios decat ceilalti. Prin ce se disting? Prin aceea ca revendica – in Romania deocamdata timid – recunoasterea unui statut aparte, acela de “fotojurnalisti de nunta”. Pana mai ieri majoritatea afisa in vitrina, pe langa experienta masurata in numar de nunti sau albume, calitatea suplimentara de “artist fotograf” tocmai pentru a nu se confunda cu armata de fotografi de ocazie care ia cu asalt inevitabil o nunta. Acum, s-ar parea ca e mai de bon ton sa te recomanzi invocand o titulatura inedita, cu bataie catre un domeniu ceva mai elevat, cu “ism” in coada: “fotojurnalismul de nunta”.

Cat e de reala titulatura sau cat e tichie de margaritar, s-ar putea spune ca il priveste pe cel care o poarta. In orice caz, nu e neaparat o calitate castigata sau recunoscuta de vreun for. Ce se vrea a fi, in definitiv? Pe scurt, o abordare informala, alternativa la foto-regia clasica de nunta.

Denis Reggie, considerat unul dintre initiatorii genului insista pe ce ar trebui sa distinga un fotojurnalist de nunta de ceilalti: prezenta simultan discreta si ubicua a fotografului, martor care nu intervine si nu se implica, apt sa croseteze ulterior o poveste din imagini cat mai naturale, cat mai apropiate de genul documentar. Accentul se pune pe realitatea cruda si pe intentia de a ilustra “obiectiv” evenimentul (presupunand, prin absurd, ca exista “fotografia obiectiva”), pe instantaneul nesimulat.

Afara curentul s-a infiripat prin anii ’80. Actualmente, pe Internet WPA aduna si face cunoscuti cei mai buni fotografi de nunti care corespund criteriilor postulate de Reggie. La noi se aud abia acum cateva voci care isi aroga timid si oarecum mimetic noua abordare in fotografia de nunta. Si faptul ca experienta lor de “fotojurnalisti (nu de simpli fotografi) de nunti” e abia la inceput, ma face sa cred ca isi atribuie cam aprioric (sensul lat.) noua eticheta si o imprumuta cam cu graba… miresei la pat (ca sa nu parasim contextul).

Chestiunea e alta, in definitiv: cat de jurnalist este fotograful de nunta pentru a fi indreptatit sa-si ia auto-acreditarea sau “ecusonul” de fotojurnalist?!

In primul rand, o nunta este mai degraba un eveniment privat. Cu exceptia nuntilor de vip-uri sau mafioti, cele cu bodyguarzi la intrare, toate celelalte daca nu restrictioneaza accesul, cel putin “isi rezerva dreptul de a-si selecta clientela” (cheltuielile nu se calculeaza in functie de “darul” de nunta si invers?). Chiar daca se desfasoara si in spatii publice, o nunta obisnuita nu are parte de publicitate pe canalele publice. Iar pentru ca vorbim de un eveniment privat, in ceea ce-l priveste pe fotograf trebuie sa admitem un consimtamant si o ivitatie prealabile. In ce masura mai poate fi vorba, atunci, de fotojurnalism? Mutatis mutandis, imi imaginez prin absurd un fax pe adresa mai multor redactii: “Buna ziua, invitam un fotograf de la dvs. la Ambasada cutare: pregatim un atentat pentru poimaine, orele 23. Va rugam confirmati la…”

In al doilea rand, cel care comanda aici fotografiile nu este o organizatie (prefer termenul mult mai bombasticului “institutie”) de media: o publicatie, o televiziune sau o agentie de stiri. Iar fotografiile care rezulta nu servesc informarii publicului larg, ca in fotojurnalismul clasic. Comanditarul este acelasi care organizeaza evenimentul, participa la el si se lasa (printre altii) fotografiat iar fotografiile pe care le primeste vor circula intotdeauna intr-un cerc restrans: prieteni, familie, colegi.

In al treilea rand, ce este o nunta, daca nu o ceremonie cu desfasurator?! Una care are loc la o data precisa, intr-un interval orar aproximativ, dupa o schema prestabilita si fara prea mari variatiuni (pana si episodul cu furatul miresei se descalifica la capitolul originalitate: imi amintesc de o seara in care scuarul de la Arcul de Triumf era un fel de Obor al telefoanelor – a se citi mireselor – furate din Bucuresti). Si atunci, desfasuratorul n-ar trebui sa usureze munca “fotojurnalistului” de nunta? In schimb, care sunt evenimentele la care participa fotojurnalistul de presa si care curg dupa un program? Cine a auzit de razboaie, greve, incendii sau inundatii cu orar prestabilit? Nu mai pun problema riscurilor implicite, ar insemna sa intru pe un teritoriu complet strain unui “fotojurnalist de nunta”.

E la fel de adevarat ca un fotograf de presa acopera si meciuri de fotbal, intalniri oficiale, festivitati publice si alte evenimente cu program, si poate si cu alura de ceremonial. S-ar putea sa fie, in schimb, dimensiunea light a meseriei lor, cu siguranta mai agreabila, chiar daca mai putin interesanta pentru ei, pentru editori, pentru privitori.

Se va spune ca dincolo de schema  prestabilita, fiecare nunta este diferita in detalii si ca neprevazutul e mana cereasca a oricarui fotograf inspirat. Si ca fotojurnalistul de nunta se prevaleaza tocmai de aceste momente inedite pentru a–si muta subiectul de pe fagasul banalei fotografii de nunta pe cel al mult mai pretentiosului “fotojurnalism de nunta”. O pseudojustificare in fond, pentru ca asta nu-l face pe fotograful de nunti mai jurnalist. Poate mai fin observator, mai vigilent si in cel mai fericit caz, mai interesant pentru un client ceva mai destupat si mai nonconformist.

De unde pana unde atunci, la noi in special, acest “fotojurnalism de nunta”? Sa fie, printre altele, dintr-un calcul simplu, mercantil, care exclude bataile de cap cu episodul poze-de-studio: spatiu, lumini, fundaluri s.a.? Ma-ndoiesc ca e doar atat, dotarea tehnica si cheltuielile ar trebui sa pipereze tariful practicat. Sa fie – asa cum imi sugereaza un prieten fotojurnalist – pentru a justifica un produs pe care clientul l-ar putea percepe la prima vedere ca fiind cu defecte: imagini blurate, miscate, luminate bizar (e adevarat, fotojurnalism fara un strop de dramatism nu e fotojurnalism)?. Sau, mai degraba, din dorinta de a opune rezistenta unei perceptii autohtone cam revolute sau cu minus despre ce inseamna a fi fotograf? Si de ce ar fi o simpla titulatura cu steif capabila sa rastoarne o imagine atat de bine infipta in mentalul colectiv?

Snagov

Despre Snagov se spune indeobste ca este „cel mai mare si mai important lac din Campia Romana”. O descriere “la prima mana”, din pacate singura oferita de o cautare pe net, pentru cine-si doreste un reper general.

Stim prea putine despre Snagov ca asezare cu radacini in epoca bronzului, cu ramificatii in perioadele dacica, romana si cu un Ev Mediu punctat de Basarabi, Mircea cel Batran, Vlad Tepes si ulterior Brancoveanu. Stim si mai putine despre zona impadurita Snagov, ultima „pata”, la nord de Bucuresti, dintr-o mare de verde: Codrii Vlasiei de altadata. Daca n-am calcat niciodata acolo, chiar n-avem de unde sti de existenta unei flore si a unei faune care au supravietuit, prin nu stiu ce miracol, la mijlocul distantei dintre smogul Bucurestiului si zona industriala Ploiesti.

Ce stim, din ce ce auzim cel mai des despre Snagov? Ca pentru cateva sute de afaceristi, vedete, politicieni, este o resedinta permanenta sau alternativa la cea din buletin. Tot pentru ei, dar si pentru invitatii lor, loc de protocol si sindrofii exclusiviste. Pentru restul, destinatie de weekend: barbeque, pescuit, plimbari cu vaporasul.

Dupa o escapada fie si de cateva ore la Snagov, ajungi fie sa-l iubesti, fie sa-l detesti. Nu-ti poate ramane indiferent, tind sa cred, decat daca te numeri printre cei amintiti mai sus. Nu sunt restrictii la acces, aruncat gunoaie, decibeli, capturi sau cai-putere la motoarele de ambarcatiuni. In imprejurimi n-am intalnit picior de gardian, fie el public sau de mediu si n-am auzit nicio fundatie ecologista sa se intereseze de Snagov.

Oficial, mare parte din suprafata padure plus lac este a statului, ca rezervatie naturala. In realitate, Snagovul e al tuturor si al nimanui. Dupa ce a scapat de eticheta de „zona interzisa”, rezervata nomenclaturistilor comunisti, statutul lui a evoluat, ironic, catre unul care aminteste de o formula si mai trista: „un bun al intregului popor”.

ALTE PRE-TEXTE

Fotograful si pescarii

Cosmin Bumbut intr-un interviu, dupa lansarea revistei Punctum, despre potentialii ei cititori: „Poate sa o citeasca absolut oricine, inclusiv fotografii amatori, tehnicisti, “pescari”.”

Pescari… In ce sens? Las deocamdata nedumerirea deoparte si pun eticheta pe seama faptului ca un interviu te plaseaza, in momentele in care il dai, nolens volens pe un piedestal, fie el si de circumstanta. Iar la inaltime un cuvant ceva mai sibilinic face parte din firescul acestei situationem.

Nu e foarte limpede daca amatorii sunt tot una cu tehnicistii si „pescarii” sau daca fiecare dintre cele trei categorii e alta mancare de peste raportat la celelalte doua. Adica daca avem o enumerare sau un soi de declinare. Si mai ales, ce vrea sa insemne „pescarul”/”pescarii”, presupunand – cum altfel? – ca se refera la o anumita categorie de fotografi.

Ceva mai jos in interviu, un prim indiciu: “Toata lumea vrea sa fie fotograf la fel cum toata lumea vrea sa fie pescar pentru ca undita e frumoasa si lunga” In aparenta lamuritor, pentru ca trebuie sa recunosc, in materie de orice, nu numai de fotografie, daca amatorii se confunda cu „toata lumea”, nu toti impatimitii de tehnica cad in patima fetisismului pentru tehnica lor. Dar mergem mai departe si aflam ca „Restul aparatelor (cu exceptia Leica – n.m.) te fac sa fii “pescar”, te fac sclavul tehnicii. Leica e un aparat foarte prietenos. Faci ce vrei tu, nu ce vrea el”. De unde vroiam sa exclud mai devreme ambele sensuri, ma vad nevoit sa le accept pe amandoua si sa o includ si pe a treia: pe seama fotografului „pescar” ar trebui sa punem un mix de diletantism cu un tehnicism exagerat, care aluneca adesea in fetisism. Daca l-am inteles cum trebuie pe Cosmin.

In ipoteza ca intrebarile nu a fost trimise inainte intervievatului, cred ca ar trebui sa admitem ca nimeni nu repeta o figura de stil intr-o discutie pseudo-formala, asa cum este un interviu, daca nu crede in ea de mai multa vreme, daca nu vine cu ea de acasa. Ceea ce ma face sa ma intreb, firesc: cat adevar e in ea, si mai ales, cat e de potrivita in contextul fotografiei, atat timp cat nu vine de la un fotograf oarecare?

Se pot intui multe asemanari intre fotografi si pescari (sau vanatori), categorii in aparenta fara nicio legatura. Plecand de la cele de vocabular („a prinde”, „a captura”), pana la cele de comportament (pregatirile, cautarile, panda, shooting-ul) sau care tin de o recuzita ceva mai abstracta (sansa, experienta, Momentul). Diferentele, in schimb, n-ar merita neglijate daca s-ar dori o justa portretizare a fiecareia dintre parti. Iar unele nuante pot schimba spectaculos optica.

Nu trebuie sa fii in egala masura pescar si fotograf, nu trebuie nici macar sa excelezi in amandoua ocupatiile ca sa-ti faci o imagine cat de cat fidela despre fiecare. Dar pentru cine s-a molipsit de „microbul” pescuitului si a facut chiar si o forma usoara de „boala” sau pur si simplu a avut ocazia sa observe fenomenul la rece, fara prejudecati, o observatie de bun simt ar fi urmatoarea: un pescar fara capturi e un nonsens. Niciun pescar nu va mai pescui a doua, a treia sau a n-a oara daca n-a prins ceva prima data. Pescuitul ca pasiune e conditionat de o reusita timpurie. Cu cat aceasta vine mai repede, cu atat are si pasiunea sanse sa se infiripe. Un esec repetat duce la abandon, pentru ca nu-mi pot imagina ca ar fi cineva in stare sa mearga la pescuit de nenumarate ori doar de dragul pescuitului. Indiferent daca il privim ca pe mijloc de procurare a hranei, asa cum a si fost initial, sau ca pe un sport in prezent, in ambele cazuri trebuie sa admitem un efort in vederea unor rezultate/performante. De cealalta parte, fotografiatul (la amatori) nu e conditionat obligatoriu de o finalitate. Nu tine nici de foame, iar marea majoritate a posesorilor de aparate nici macar nu aspira la un podium, lauri, scoruri, medalii.

Pescuitul fara capturi, recte pesti cat mai mari sau mai numerosi, nu e pescuit. Nu e, pur si simplu. Nu exista pescar, in masura in care detine niste scule de pescuit de ceva vreme, fara nicio captura la activ. De ce un pescar nu se fotografiaza niciodata cu lansetele, unditele sau mulinetele lui?! Si de ce se posteaza tantos in fata aparatului impingand mereu un peste in prim plan? In cealalta tabara, e mai mult decat evident ca exista fotografi cu scule de fotografiat si atat. De ce multele lor autoportrete ni-i arata cu aparatul in “pozitie de tragere”, eventual catre noi?! Nu mai pun la socoteala cazurile usor suspecte, mai ales in spatiul virtual, in care imaginea de profil sau mai degraba “avatarul” ne arata nici mai mult, nici mai putin decat o camera foto oarecare (nu si in opinia lor, sunt convins).

Multi fotografi amatori se identifica in sinea lor cu tehnica (sau marca, dar asta e alta discutie) peste care sunt stapani (in facturi, nu neaparat sub aspect teoretic sau al praxisului, iarasi alta discutie). Nu si pescarii amatori. Cel putin, nu la fel de fatis si cu atata fan-atism. Doi amatori experimentati care initiaza un oarecare diletant, Corneliu, in tainele rotativelor, gramajelor, mulinetei Shakespeare s.a. sunt doar personaje de film. “Monstrul” e cel ravnit, dincolo de admiratia fiecaruia pentru sculele celulialt.

Mesaj de la un “telespectator”: pescarii pierd pe apa sambetei cam jumatate din instrumentele de pescuit in care investesc, in general cele mici (fire, carlige, plute, greutati, momeli artificiale) si isi asuma acest risc cand dau banii pe ele. Daca e adevarat, cu atat mai putin se justifica atasamentul pescarului fata de scule.

Deosebirile nu se opresc aici si merita amintite si altele, nu mai putin lipsite unele chiar mai de substanta. Fotograful, de pilda, are o legatura directa, senzoriala cu subiectul sau pe toata durata – fie ea si a o mia parte dintr-o secunda – capturarii (stiu ca puristii vor simti nevoia sa distinga folosirea unui aparat cu telemetru de unul reflex, al doilea obturand vederea in intervalul de timp dedicat expunerii, dar in esenta e vorba de acelasi lucru). Pe celalalt, in schimb, il separa intotdeauna o adancime si o distanta de captura lui (Pescarii mai glumesc uneori unii pe seama nenorocului celorlalti, recomandandu-si sa pescuiasca acasa, in acvariu –foarte sugestiv, de altfel, pentru rolul ne-pre-vazutului din ale pescuitului) A pescui e ca si cum ai fotografia bazandu-se pe toate celelalte simturi, mai putin pe vaz. Vazul nu-l ajuta pe pescar sa-si masoare direct captura si sa hotarasca daca merita ca aceasta sa devina sau nu captura, ca pe fotograf. Intr-un fel, fotograful crede numai daca vede, pescarul crede si daca nu vede.

In alta ordine de idei, captura pescarului e masurabila obiectiv, in vreme ce subiectul fotografului nu se masoara in centimetri, kilograme sau raritatea exemplarului. Nu e loc de negociere in ceea ce priveste captura primului, pe cand a celuilalt e oricand si oricat discutabila, invocandu-se de fiecare data “subiectivitatea”.

Daca lucrurile stau asa, avand in vedere multele comparatii dintre fotografie, pe de o parte, si pescuit (sau vanatoare) pe de alta parte, de ce nu avem, in fond, legende sau povesti despre capturi fotografice, si de ce abunda pescuitul (sau vanatoarea) in fabulatie si imaginar? De ce nu se inventeaza nimic pe seama unor lucruri nemasurabile, cum sunt subiectele fotografice sau fotografiile, si de ce prefera lumea sa nascoceasca scenarii care mai de care mai elucubrante si mai patimase pe seama a ceva de facto palpabil si cuantificabil?  Raspunsul ar trebui cautat, probabil, intr-un registru oarecum distinct (tinand de permanenta/perisabilul “capturii”, dar nu acum si aici).

Fragmentarium