ALTE PRE-TEXTE
Posted: December 1st, 2009 | Author: Aurel Donescu | Filed under: >> PRE-TEXTE | No Comments »
Fotograful si pescarii
Cosmin Bumbut intr-un interviu, dupa lansarea revistei Punctum, despre potentialii ei cititori: „Poate sa o citeasca absolut oricine, inclusiv fotografii amatori, tehnicisti, “pescari”.”
Pescari… In ce sens? Las deocamdata nedumerirea deoparte si pun eticheta pe seama faptului ca un interviu te plaseaza, in momentele in care il dai, nolens volens pe un piedestal, fie el si de circumstanta. Iar la inaltime un cuvant ceva mai sibilinic face parte din firescul acestei situationem.
Nu e foarte limpede daca amatorii sunt tot una cu tehnicistii si „pescarii” sau daca fiecare dintre cele trei categorii e alta mancare de peste raportat la celelalte doua. Adica daca avem o enumerare sau un soi de declinare. Si mai ales, ce vrea sa insemne „pescarul”/”pescarii”, presupunand – cum altfel? – ca se refera la o anumita categorie de fotografi.
Ceva mai jos in interviu, un prim indiciu: “Toata lumea vrea sa fie fotograf la fel cum toata lumea vrea sa fie pescar pentru ca undita e frumoasa si lunga” In aparenta lamuritor, pentru ca trebuie sa recunosc, in materie de orice, nu numai de fotografie, daca amatorii se confunda cu „toata lumea”, nu toti impatimitii de tehnica cad in patima fetisismului pentru tehnica lor. Dar mergem mai departe si aflam ca „Restul aparatelor (cu exceptia Leica – n.m.) te fac sa fii “pescar”, te fac sclavul tehnicii. Leica e un aparat foarte prietenos. Faci ce vrei tu, nu ce vrea el”. De unde vroiam sa exclud mai devreme ambele sensuri, ma vad nevoit sa le accept pe amandoua si sa o includ si pe a treia: pe seama fotografului „pescar” ar trebui sa punem un mix de diletantism cu un tehnicism exagerat, care aluneca adesea in fetisism. Daca l-am inteles cum trebuie pe Cosmin.
In ipoteza ca intrebarile nu a fost trimise inainte intervievatului, cred ca ar trebui sa admitem ca nimeni nu repeta o figura de stil intr-o discutie pseudo-formala, asa cum este un interviu, daca nu crede in ea de mai multa vreme, daca nu vine cu ea de acasa. Ceea ce ma face sa ma intreb, firesc: cat adevar e in ea, si mai ales, cat e de potrivita in contextul fotografiei, atat timp cat nu vine de la un fotograf oarecare?
Se pot intui multe asemanari intre fotografi si pescari (sau vanatori), categorii in aparenta fara nicio legatura. Plecand de la cele de vocabular („a prinde”, „a captura”), pana la cele de comportament (pregatirile, cautarile, panda, shooting-ul) sau care tin de o recuzita ceva mai abstracta (sansa, experienta, Momentul). Diferentele, in schimb, n-ar merita neglijate daca s-ar dori o justa portretizare a fiecareia dintre parti. Iar unele nuante pot schimba spectaculos optica.
Nu trebuie sa fii in egala masura pescar si fotograf, nu trebuie nici macar sa excelezi in amandoua ocupatiile ca sa-ti faci o imagine cat de cat fidela despre fiecare. Dar pentru cine s-a molipsit de „microbul” pescuitului si a facut chiar si o forma usoara de „boala” sau pur si simplu a avut ocazia sa observe fenomenul la rece, fara prejudecati, o observatie de bun simt ar fi urmatoarea: un pescar fara capturi e un nonsens. Niciun pescar nu va mai pescui a doua, a treia sau a n-a oara daca n-a prins ceva prima data. Pescuitul ca pasiune e conditionat de o reusita timpurie. Cu cat aceasta vine mai repede, cu atat are si pasiunea sanse sa se infiripe. Un esec repetat duce la abandon, pentru ca nu-mi pot imagina ca ar fi cineva in stare sa mearga la pescuit de nenumarate ori doar de dragul pescuitului. Indiferent daca il privim ca pe mijloc de procurare a hranei, asa cum a si fost initial, sau ca pe un sport in prezent, in ambele cazuri trebuie sa admitem un efort in vederea unor rezultate/performante. De cealalta parte, fotografiatul (la amatori) nu e conditionat obligatoriu de o finalitate. Nu tine nici de foame, iar marea majoritate a posesorilor de aparate nici macar nu aspira la un podium, lauri, scoruri, medalii.
Pescuitul fara capturi, recte pesti cat mai mari sau mai numerosi, nu e pescuit. Nu e, pur si simplu. Nu exista pescar, in masura in care detine niste scule de pescuit de ceva vreme, fara nicio captura la activ. De ce un pescar nu se fotografiaza niciodata cu lansetele, unditele sau mulinetele lui?! Si de ce se posteaza tantos in fata aparatului impingand mereu un peste in prim plan? In cealalta tabara, e mai mult decat evident ca exista fotografi cu scule de fotografiat si atat. De ce multele lor autoportrete ni-i arata cu aparatul in “pozitie de tragere”, eventual catre noi?! Nu mai pun la socoteala cazurile usor suspecte, mai ales in spatiul virtual, in care imaginea de profil sau mai degraba “avatarul” ne arata nici mai mult, nici mai putin decat o camera foto oarecare (nu si in opinia lor, sunt convins).
Multi fotografi amatori se identifica in sinea lor cu tehnica (sau marca, dar asta e alta discutie) peste care sunt stapani (in facturi, nu neaparat sub aspect teoretic sau al praxisului, iarasi alta discutie). Nu si pescarii amatori. Cel putin, nu la fel de fatis si cu atata fan-atism. Doi amatori experimentati care initiaza un oarecare diletant, Corneliu, in tainele rotativelor, gramajelor, mulinetei Shakespeare s.a. sunt doar personaje de film. “Monstrul” e cel ravnit, dincolo de admiratia fiecaruia pentru sculele celulialt.
Mesaj de la un “telespectator”: pescarii pierd pe apa sambetei cam jumatate din instrumentele de pescuit in care investesc, in general cele mici (fire, carlige, plute, greutati, momeli artificiale) si isi asuma acest risc cand dau banii pe ele. Daca e adevarat, cu atat mai putin se justifica atasamentul pescarului fata de scule.
Deosebirile nu se opresc aici si merita amintite si altele, nu mai putin lipsite unele chiar mai de substanta. Fotograful, de pilda, are o legatura directa, senzoriala cu subiectul sau pe toata durata – fie ea si a o mia parte dintr-o secunda – capturarii (stiu ca puristii vor simti nevoia sa distinga folosirea unui aparat cu telemetru de unul reflex, al doilea obturand vederea in intervalul de timp dedicat expunerii, dar in esenta e vorba de acelasi lucru). Pe celalalt, in schimb, il separa intotdeauna o adancime si o distanta de captura lui (Pescarii mai glumesc uneori unii pe seama nenorocului celorlalti, recomandandu-si sa pescuiasca acasa, in acvariu –foarte sugestiv, de altfel, pentru rolul ne-pre-vazutului din ale pescuitului) A pescui e ca si cum ai fotografia bazandu-se pe toate celelalte simturi, mai putin pe vaz. Vazul nu-l ajuta pe pescar sa-si masoare direct captura si sa hotarasca daca merita ca aceasta sa devina sau nu captura, ca pe fotograf. Intr-un fel, fotograful crede numai daca vede, pescarul crede si daca nu vede.
In alta ordine de idei, captura pescarului e masurabila obiectiv, in vreme ce subiectul fotografului nu se masoara in centimetri, kilograme sau raritatea exemplarului. Nu e loc de negociere in ceea ce priveste captura primului, pe cand a celuilalt e oricand si oricat discutabila, invocandu-se de fiecare data “subiectivitatea”.
Daca lucrurile stau asa, avand in vedere multele comparatii dintre fotografie, pe de o parte, si pescuit (sau vanatoare) pe de alta parte, de ce nu avem, in fond, legende sau povesti despre capturi fotografice, si de ce abunda pescuitul (sau vanatoarea) in fabulatie si imaginar? De ce nu se inventeaza nimic pe seama unor lucruri nemasurabile, cum sunt subiectele fotografice sau fotografiile, si de ce prefera lumea sa nascoceasca scenarii care mai de care mai elucubrante si mai patimase pe seama a ceva de facto palpabil si cuantificabil? Raspunsul ar trebui cautat, probabil, intr-un registru oarecum distinct (tinand de permanenta/perisabilul “capturii”, dar nu acum si aici).