(Imagine: Andrei Becheru)

În Lb. Română, „a developa” păstrează de la franţuzescul „développer”, din care se şi trage, din păcate doar sensul tehnic, acela de proces chimic aplicat unui film, unei hârtii sau unei plăci fotosensibile pentru a revela o imagine.

Francezii de astazi îl folosesc în plus când deschid, desfac sau despachetează o cutie, un cadou, când dezvoltă, explică, detaliază o idee sau o teorie, şi nu în ultimul rând, figurativ, când descoperă sau dezleagă un mister (Voila!). Reluând traseul medievalului „desveloper” (cu sensul practic de a desfăşura o eşarfă, un sul de hârtie etc.) trecem Canalul Mânecii şi găsim un „to develop” asemănător dar şi puţin altfel încărcat semantic, în orice caz la fel de sugestiv. Pe lângă câteva utilizări comune cu echivalentul fraţuzesc, „to develop” înseamnă şi a trece de la stadiul de embrion la cel de adult, adica a evolua, a creşte, mai înseamnă a muta ceva din starea de potenţialitate în real şi manifest (inclusiv a dezvolta o înclinaţie naturală a cuiva) sau a divulga un secret, a scoate la lumină un adevăr.

Să facem un exerciţiu de imaginaţie (vorba duduilor care moderează talkshow-uri politice la TV) şi să împrumutăm temporar aceste sensuri pentru „a developa”. În primul rand, am constata că fotografia clasică (da, aceea care pleacă de la un film şi ajunge pe o hârtie fotosensibilă) este mai mult decat o himeră colorată pe un ecran de 2.5”, că imaginea se concepe odată cu declanşarea aparatului, după care  zăboveşte oarecum prenatal pe o peliculă, este moşită cu instrumente de laborator, i se taie cordonul ombilical odată cu desprinderea ei de celuloid şi transpunerea pe hârtie, vede în cele din urmă lumina (roşie, la început), şi este spălată la sfârşit de toate soluţiile acelea amniotice pentru ea. Hârtia însăşi îşi are evoluţia ei ulterioară in timp, îmbătrânind, nerămânând aceeaşi din prima clipă. Procesul, chiar şi dacă ne referim strict la cel cuprins între momentul declanşării şi transpunerea imaginii pe hârtie dureaza ceva, este echivalent cu zămislirea, cu fiecare fotografie, a unei progenituri. A ta. Senzaţia de descendenţă (legitimă) şi filiaţie e dincolo de orice îndoială. La fotografia digitală, din momentul declanşării şi până la primul contact cu imaginea, toată povestea asta se reduce la mai puţin de o secundă de aşteptare. Interval de timp derizoriu, în care nu ştim ce se întâmplă şi de fapt nici nu ne interesează cum se formează imaginea. Daca n-am fi nişte adulţi cu capul pe umeri, am putea la fel de bine înghiţi explicaţia (marilor producatori de aparate) că ne-o aduce barza.

În al doilea rând, imaginea din fotografia clasică se des-coperă, se dez-văluie. Ea e acolo undeva, dar trebuie scoasă de sub mai multe straturi succesive care o acoperă şi o învăluie, straturi subiective sau obiective: aşteptarea, amintirea şi erodarea sau amplificarea amintirii, diverse lucruri care o feresc de voalare şi pierdere definitivă, procesarea. Surpriza e la ea acasă iar entuziasmul şi mirarea care anticipează, respectiv urmează în general oricărei surprize sunt garantate. În plus, timpul, aşteptarea şi travaliul personal potenţează uimirea şi fervoarea. La capătul aşteptării, în faţa imaginii care îţi aparţine din momentul conceperii, constaţi că poate fi şi altfel decât ţi-o imaginai, diferită, într-o oarecare măsură străină de tine, aşa cum descoperi la propriu-ţi copil trăsături care nu aduc cu ale niciunuia dintre părinţi. Pentru toate cele enumerate mai sus, sau mai degrabă pentru absenţa lor, imaginea digitală nu se descoperă şi nici nu se dezvăluie, ea mai degrabă se constată, se ia act de „imortalizarea” (oribil cuvant!) mai-înainte-văzutului. Absenţa duratei, anularea aşteptării şi a nu te mai implica, a nu mai trage ca imaginea să se nască, iţi lasă o senzaţie ternă, de lucru facil, de „moartea pasiunii”.

Procesul clasic de obţinere a imaginii fotografice are, odată în plus, ceva din căutarea şi aflarea unui adevăr, din dezlegarea unei enigme. Imaginea, la fel ca un adevăr, se revelează gradual, succesiv, în mai multe etape şi nu fără efort sau antrenament. Din peşteră nu se iese printr-un salt cu prăjina la lumina soarelui. Calcule, încercări, numeroasele variabile care apar pe parcurs, accidente, eşecuri şi reveniri, din toate astea decurg  imagini unice, adevăruri tari, personale. În faţa aceleiaşi scene, declanşând în aceeaşi clipă, două modele identice de camere digitale vor servi imagini identice, adevăruri de serie.

În situaţia ipotetică în care, aşa cum adaugă cuvinte limbii, dicţionarele ar mai şi elimina unele învechite sau fără utilizare frecventă, „a developa” ar candida cu brio la excludere. Ca să fim realişti, riscă doar o înregimentare în randul neologismelor arhaice, oricât de paradoxal ar suna, specie posibilă odată cu tehnologia galopantă de astăzi. Iar noua tehnologie care-l împinge în desuetudine şi uitare nu operează numai simplificator, scutindu-ne de bătăi de cap şi făcându-ne „viaţa mai uşoară”, dar şi simplist si străin de fotografie.

Alte PRE-TEXTE

Fotojurnalismul, masa si dansul…

Fotografii de nunti mi-au starnit intotdeauna un amestec de admiratie si amuzament. Pe de o parte, e laudabila optiunea lor pentru aceasta – sa-i zic – specializare, dictata, adevarat, si de faptul ca este una din putinele solutii de a castiga un ban dintr-o ocupatie cel mai adesea bagatelizata, dupa spusele lor. Dincolo de asta, e greu de trecut cu vederea cocteilul in care se amesteca echilibristica, la nivel declarativ, intre superdotarea tehnica si pretentiile de artisticitate, peste care vine regia candida din teren, iar la urma, capac, doza de kitsch obligatorie, garantata de subiect: poleiala, rozul de fondanta, simbolistica de bazar, efectele speciale gen PPS din postprocesare. Nu mai insist, exista un documentar recent de un umor pe alocuri rocambolesc pe subiect.

Dintre toti fotografii de nunti, unii imi retin atentia in mod special, si asta pentru ca imi lasa impresia ca se iau oarecum mai in serios decat ceilalti. Prin ce se disting? Prin aceea ca revendica – in Romania deocamdata timid – recunoasterea unui statut aparte, acela de “fotojurnalisti de nunta”. Pana mai ieri majoritatea afisa in vitrina, pe langa experienta masurata in numar de nunti sau albume, calitatea suplimentara de “artist fotograf” tocmai pentru a nu se confunda cu armata de fotografi de ocazie care ia cu asalt inevitabil o nunta. Acum, s-ar parea ca e mai de bon ton sa te recomanzi invocand o titulatura inedita, cu bataie catre un domeniu ceva mai elevat, cu “ism” in coada: “fotojurnalismul de nunta”.

Cat e de reala titulatura sau cat e tichie de margaritar, s-ar putea spune ca il priveste pe cel care o poarta. In orice caz, nu e neaparat o calitate castigata sau recunoscuta de vreun for. Ce se vrea a fi, in definitiv? Pe scurt, o abordare informala, alternativa la foto-regia clasica de nunta.

Denis Reggie, considerat unul dintre initiatorii genului insista pe ce ar trebui sa distinga un fotojurnalist de nunta de ceilalti: prezenta simultan discreta si ubicua a fotografului, martor care nu intervine si nu se implica, apt sa croseteze ulterior o poveste din imagini cat mai naturale, cat mai apropiate de genul documentar. Accentul se pune pe realitatea cruda si pe intentia de a ilustra “obiectiv” evenimentul (presupunand, prin absurd, ca exista “fotografia obiectiva”), pe instantaneul nesimulat.

Afara curentul s-a infiripat prin anii ’80. Actualmente, pe Internet WPA aduna si face cunoscuti cei mai buni fotografi de nunti care corespund criteriilor postulate de Reggie. La noi se aud abia acum cateva voci care isi aroga timid si oarecum mimetic noua abordare in fotografia de nunta. Si faptul ca experienta lor de “fotojurnalisti (nu de simpli fotografi) de nunti” e abia la inceput, ma face sa cred ca isi atribuie cam aprioric (sensul lat.) noua eticheta si o imprumuta cam cu graba… miresei la pat (ca sa nu parasim contextul).

Chestiunea e alta, in definitiv: cat de jurnalist este fotograful de nunta pentru a fi indreptatit sa-si ia auto-acreditarea sau “ecusonul” de fotojurnalist?!

In primul rand, o nunta este mai degraba un eveniment privat. Cu exceptia nuntilor de vip-uri sau mafioti, cele cu bodyguarzi la intrare, toate celelalte daca nu restrictioneaza accesul, cel putin “isi rezerva dreptul de a-si selecta clientela” (cheltuielile nu se calculeaza in functie de “darul” de nunta si invers?). Chiar daca se desfasoara si in spatii publice, o nunta obisnuita nu are parte de publicitate pe canalele publice. Iar pentru ca vorbim de un eveniment privat, in ceea ce-l priveste pe fotograf trebuie sa admitem un consimtamant si o ivitatie prealabile. In ce masura mai poate fi vorba, atunci, de fotojurnalism? Mutatis mutandis, imi imaginez prin absurd un fax pe adresa mai multor redactii: “Buna ziua, invitam un fotograf de la dvs. la Ambasada cutare: pregatim un atentat pentru poimaine, orele 23. Va rugam confirmati la…”

In al doilea rand, cel care comanda aici fotografiile nu este o organizatie (prefer termenul mult mai bombasticului “institutie”) de media: o publicatie, o televiziune sau o agentie de stiri. Iar fotografiile care rezulta nu servesc informarii publicului larg, ca in fotojurnalismul clasic. Comanditarul este acelasi care organizeaza evenimentul, participa la el si se lasa (printre altii) fotografiat iar fotografiile pe care le primeste vor circula intotdeauna intr-un cerc restrans: prieteni, familie, colegi.

In al treilea rand, ce este o nunta, daca nu o ceremonie cu desfasurator?! Una care are loc la o data precisa, intr-un interval orar aproximativ, dupa o schema prestabilita si fara prea mari variatiuni (pana si episodul cu furatul miresei se descalifica la capitolul originalitate: imi amintesc de o seara in care scuarul de la Arcul de Triumf era un fel de Obor al telefoanelor – a se citi mireselor – furate din Bucuresti). Si atunci, desfasuratorul n-ar trebui sa usureze munca “fotojurnalistului” de nunta? In schimb, care sunt evenimentele la care participa fotojurnalistul de presa si care curg dupa un program? Cine a auzit de razboaie, greve, incendii sau inundatii cu orar prestabilit? Nu mai pun problema riscurilor implicite, ar insemna sa intru pe un teritoriu complet strain unui “fotojurnalist de nunta”.

E la fel de adevarat ca un fotograf de presa acopera si meciuri de fotbal, intalniri oficiale, festivitati publice si alte evenimente cu program, si poate si cu alura de ceremonial. S-ar putea sa fie, in schimb, dimensiunealight a meseriei lor, cu siguranta mai agreabila, chiar daca mai putin interesanta pentru ei, pentru editori, pentru privitori.

Se va spune ca dincolo de schema  prestabilita, fiecare nunta este diferita in detalii si ca neprevazutul e mana cereasca a oricarui fotograf inspirat. Si ca fotojurnalistul de nunta se prevaleaza tocmai de aceste momente inedite pentru a–si muta subiectul de pe fagasul banalei fotografii de nunta pe cel al mult mai pretentiosului “fotojurnalism de nunta”. O pseudojustificare in fond, pentru ca asta nu-l face pe fotograful de nunti mai jurnalist. Poate mai fin observator, mai vigilent si in cel mai fericit caz, mai interesant pentru un client ceva mai destupat si mai nonconformist.

De unde pana unde atunci, la noi in special, acest “fotojurnalism de nunta”? Sa fie, printre altele, dintr-un calcul simplu, mercantil, care exclude bataile de cap cu episodul poze-de-studio: spatiu, lumini, fundaluri s.a.? Ma-ndoiesc ca e doar atat, dotarea tehnica si cheltuielile ar trebui sa pipereze tariful practicat. Sa fie – asa cum imi sugereaza un prieten fotojurnalist – pentru a justifica un produs pe care clientul l-ar putea percepe la prima vedere ca fiind cu defecte: imagini blurate, miscate, luminate bizar (e adevarat, fotojurnalism fara un strop de dramatism nu e fotojurnalism)?. Sau, mai degraba, din dorinta de a opune rezistenta unei perceptii autohtone cam revolute sau cu minus despre ce inseamna a fi fotograf? Si de ce ar fi o simpla titulatura cu steif capabila sa rastoarne o imagine atat de bine infipta in mentalul colectiv?

Fotograful si pescarii

Cosmin Bumbut intr-un interviu, dupa lansarea revistei Punctum, despre potentialii ei cititori: „Poate sa o citeasca absolut oricine, inclusiv fotografii amatori, tehnicisti, “pescari”.”

Pescari… In ce sens? Las deocamdata nedumerirea deoparte si pun eticheta pe seama faptului ca un interviu te plaseaza, in momentele in care il dai, nolens volens pe un piedestal, fie el si de circumstanta. Iar la inaltime un cuvant ceva mai sibilinic face parte din firescul acestei situationem.

Nu e foarte limpede daca amatorii sunt tot una cu tehnicistii si „pescarii” sau daca fiecare dintre cele trei categorii e alta mancare de peste raportat la celelalte doua. Adica daca avem o enumerare sau un soi de declinare. Si mai ales, ce vrea sa insemne „pescarul”/”pescarii”, presupunand – cum altfel? – ca se refera la o anumita categorie de fotografi.

Ceva mai jos in interviu, un prim indiciu: “Toata lumea vrea sa fie fotograf la fel cum toata lumea vrea sa fie pescar pentru ca undita e frumoasa si lunga” In aparenta lamuritor, pentru ca trebuie sa recunosc, in materie de orice, nu numai de fotografie, daca amatorii se confunda cu „toata lumea”, nu toti impatimitii de tehnica cad in patima fetisismului pentru tehnica lor. Dar mergem mai departe si aflam ca „Restul aparatelor (cu exceptia Leica – n.m.) te fac sa fii “pescar”, te fac sclavul tehnicii. Leica e un aparat foarte prietenos. Faci ce vrei tu, nu ce vrea el”. De unde vroiam sa exclud mai devreme ambele sensuri, ma vad nevoit sa le accept pe amandoua si sa o includ si pe a treia: pe seama fotografului „pescar” ar trebui sa punem un mix de diletantism cu un tehnicism exagerat, care aluneca adesea in fetisism. Daca l-am inteles cum trebuie pe Cosmin.

In ipoteza ca intrebarile nu a fost trimise inainte intervievatului, cred ca ar trebui sa admitem ca nimeni nu repeta o figura de stil intr-o discutie pseudo-formala, asa cum este un interviu, daca nu crede in ea de mai multa vreme, daca nu vine cu ea de acasa. Ceea ce ma face sa ma intreb, firesc: cat adevar e in ea, si mai ales, cat e de potrivita in contextul fotografiei, atat timp cat nu vine de la un fotograf oarecare?

Se pot intui multe asemanari intre fotografi si pescari (sau vanatori), categorii in aparenta fara nicio legatura. Plecand de la cele de vocabular („a prinde”, „a captura”), pana la cele de comportament (pregatirile, cautarile, panda, shooting-ul) sau care tin de o recuzita ceva mai abstracta (sansa, experienta, Momentul). Diferentele, in schimb, n-ar merita neglijate daca s-ar dori o justa portretizare a fiecareia dintre parti. Iar unele nuante pot schimba spectaculos optica.

Nu trebuie sa fii in egala masura pescar si fotograf, nu trebuie nici macar sa excelezi in amandoua ocupatiile ca sa-ti faci o imagine cat de cat fidela despre fiecare. Dar pentru cine s-a molipsit de „microbul” pescuitului si a facut chiar si o forma usoara de „boala” sau pur si simplu a avut ocazia sa observe fenomenul la rece, fara prejudecati, o observatie de bun simt ar fi urmatoarea: un pescar fara capturi e un nonsens. Niciun pescar nu va mai pescui a doua, a treia sau a n-a oara daca n-a prins ceva prima data. Pescuitul ca pasiune e conditionat de o reusita timpurie. Cu cat aceasta vine mai repede, cu atat are si pasiunea sanse sa se infiripe. Un esec repetat duce la abandon, pentru ca nu-mi pot imagina ca ar fi cineva in stare sa mearga la pescuit de nenumarate ori doar de dragul pescuitului. Indiferent daca il privim ca pe mijloc de procurare a hranei, asa cum a si fost initial, sau ca pe un sport in prezent, in ambele cazuri trebuie sa admitem un efort in vederea unor rezultate/performante. De cealalta parte, fotografiatul (la amatori) nu e conditionat obligatoriu de o finalitate. Nu tine nici de foame, iar marea majoritate a posesorilor de aparate nici macar nu aspira la un podium, lauri, scoruri, medalii.

Pescuitul fara capturi, recte pesti cat mai mari sau mai numerosi, nu e pescuit. Nu e, pur si simplu. Nu exista pescar, in masura in care detine niste scule de pescuit de ceva vreme, fara nicio captura la activ. De ce un pescar nu se fotografiaza niciodata cu lansetele, unditele sau mulinetele lui?! Si de ce se posteaza tantos in fata aparatului impingand mereu un peste in prim plan? In cealalta tabara, e mai mult decat evident ca exista fotografi cu scule de fotografiat si atat. De ce multele lor autoportrete ni-i arata cu aparatul in “pozitie de tragere”, eventual catre noi?! Nu mai pun la socoteala cazurile usor suspecte, mai ales in spatiul virtual, in care imaginea de profil sau mai degraba “avatarul” ne arata nici mai mult, nici mai putin decat o camera foto oarecare (nu si in opinia lor, sunt convins).

Multi fotografi amatori se identifica in sinea lor cu tehnica (sau marca, dar asta e alta discutie) peste care sunt stapani (in facturi, nu neaparat sub aspect teoretic sau al praxisului, iarasi alta discutie). Nu si pescarii amatori. Cel putin, nu la fel de fatis si cu atata fan-atism. Doi amatori experimentati care initiaza un oarecare diletant, Corneliu, in tainele rotativelor, gramajelor, mulinetei Shakespeare s.a. sunt doar personaje de film. “Monstrul” e cel ravnit, dincolo de admiratia fiecaruia pentru sculele celulialt.

Mesaj de la un “telespectator”: pescarii pierd pe apa sambetei cam jumatate din instrumentele de pescuit in care investesc, in general cele mici (fire, carlige, plute, greutati, momeli artificiale) si isi asuma acest risc cand dau banii pe ele. Daca e adevarat, cu atat mai putin se justifica atasamentul pescarului fata de scule.

Deosebirile nu se opresc aici si merita amintite si altele, nu mai putin lipsite unele chiar mai de substanta. Fotograful, de pilda, are o legatura directa, senzoriala cu subiectul sau pe toata durata – fie ea si a o mia parte dintr-o secunda – capturarii (stiu ca puristii vor simti nevoia sa distinga folosirea unui aparat cu telemetru de unul reflex, al doilea obturand vederea in intervalul de timp dedicat expunerii, dar in esenta e vorba de acelasi lucru). Pe celalalt, in schimb, il separa intotdeauna o adancime si o distanta de captura lui (Pescarii mai glumesc uneori unii pe seama nenorocului celorlalti, recomandandu-si sa pescuiasca acasa, in acvariu –foarte sugestiv, de altfel, pentru rolul ne-pre-vazutului din ale pescuitului) A pescui e ca si cum ai fotografia bazandu-se pe toate celelalte simturi, mai putin pe vaz. Vazul nu-l ajuta pe pescar sa-si masoare direct captura si sa hotarasca daca merita ca aceasta sa devina sau nu captura, ca pe fotograf. Intr-un fel, fotograful crede numai daca vede, pescarul crede si daca nu vede.

In alta ordine de idei, captura pescarului e masurabila obiectiv, in vreme ce subiectul fotografului nu se masoara in centimetri, kilograme sau raritatea exemplarului. Nu e loc de negociere in ceea ce priveste captura primului, pe cand a celuilalt e oricand si oricat discutabila, invocandu-se de fiecare data “subiectivitatea”.

Daca lucrurile stau asa, avand in vedere multele comparatii dintre fotografie, pe de o parte, si pescuit (sau vanatoare) pe de alta parte, de ce nu avem, in fond, legende sau povesti despre capturi fotografice, si de ce abunda pescuitul (sau vanatoarea) in fabulatie si imaginar? De ce nu se inventeaza nimic pe seama unor lucruri nemasurabile, cum sunt subiectele fotografice sau fotografiile, si de ce prefera lumea sa nascoceasca scenarii care mai de care mai elucubrante si mai patimase pe seama a ceva de facto palpabil si cuantificabil?  Raspunsul ar trebui cautat, probabil, intr-un registru oarecum distinct (tinand de permanenta/perisabilul “capturii”, dar nu acum si aici).