homo viator
Posted: March 17th, 2011 | Author: Aurel Donescu | Filed under: homo viator | 1 Comment »În cazul în care vrei să iei pulsul unei aglomerări umane oarecare, s-ar putea ca un mijloc de transport în comun de acolo să fie cel mai bun capăt de aţă. Poţi să întrevezi aici, chiar sumar, cât de apropiaţi sau de străini îşi sunt unii altora, care e imaginea pe care vor s-o afişeze sau cât sunt de indiferenţi la aceasta, cum şi cât comunică. Dacă ar fi să mă rezum numai la ultima, nu ştiu să existe un mediu mai arid pentru dialog decât marile aglomerări urbane, şi asta se vede în primul rând, la scară mică, în autobuze, tramvaie etc. Acele „acvarii pe roţi” (Radu Paraschivescu), o expresie cum nu se poate mai potrivită pentru impresia de surogat de con-vieţuire, claustrare şi muţenie.
Parte a mistificării generale de care dăm la tot pasul – firma de apartament e companie, frizeria de la parterul blocului e beauty salon, cârciuma flancată de betoane e han – drumul cu un autobuz într-un oraş ca Bucureşti ar trebui să fie o călătorie. Asta dacă ar fi să ne luăm după cei de la regia de transport, care nu uită să ne-o aminteasca cu tot ce le stă la îndemână: site de internet, abonamente, afişe, difuzoarele din plafoane. Daca am (şi ar) fi ceva mai corecţi, ar trebui să-i spunem deplasare şi atat. Urci la staţia C ca să cobori la staţia M. Nu te aştepţi să descoperi ceva nou pe drum, nu câştigi experienţă, nu te alegi cu nimic odată ajuns la destinaţie. Drumul zilnic, rutinier echivalează cu un timp mort, un apendice sau o paranteză. Prin stereotipia vieţii celor mai mulţi, aş crede că e o paranteză intercalată de alte paranteze, mai largi: şcoală, casă, serviciu, cumpărături. Un luft, dar care are, în schimb, o trăsătură unică: aici iţi poţi lua un răgaz ca să fii tu cu tine însuţi. Înconjurat de ceilalţi, supus la început privirilor altora, fiecare ajunge după o oarecare foială, viermuială, vânare a unui scaun, a unei bare de care să se sprijine, a unui mâner de care să atârne, paradoxal, să nu-i mai pese de prezenţa celorlalţi, la fel de insulară ca şi a lui. În autobuze, troleibuze, tramvaie, fiecare individ e la adăpost de restul, sub umbrela protectoare a indiferenţei generale. Fiecare trăieşte, în medie câteva zeci de minute, un soi de confort de circumstanţă, de abandon temporar, de stand by.
Observându-i repetat, chiar şi înainte de a-mi lua aparatul cu mine, am ajuns să-mi dau seama ce e imposibil să nu existe asemănari între postura de tranzit urban a omului obişnuit, din anumite momente, şi postura lui din momentele de solitudine, când e singur cu el însuşi, în spaţiul privat. Pe a doua nu poţi decât s-o intuieşti sau măcar s-o aproximezi, plecând de la prima. În mijloacele de transport fiecare individ se lasă purtat, fie de masa amorfă a celorlalţi şi de mijlocul de locomoţie, fie de gânduri, lecturi, muzică in căşti sau „peisaj” şi toate astea îl acaparează şi vreau să cred că-l redau uneori aşa cum e el în realitate, autentic, fără mască. E ca şi cum ai avea, vreme de câteva secunde sau mai mult, acces la chipuri şi expresii nesimulate, şi prin ele, la „sinele exterior” al fiecăruia. O breşă prin care pătrunzi, dacă nu în gândurile şi trăirile celorlalţi, cel puţin în felul lor de a se pierde în reflexia unei oglinzi înşelătoare, care nu le restituie imaginea ca ei să şi-o poată modifica sau ajusta. Susan Sontag spunea undeva că a fotografia oamenii are ceva din a-i tâlhări (something predatory), pentru că-i vezi aşa cum nu s-au vazut niciodata ei înşişi. Curat murdar!
